Cristian Scutariu, despre veninul din corpul microbistului: ”Ce vrem noi, de fapt? Fotbal sau bani?”

21 aug 2019 3918 afişări Liga Campionilor
Cristian Scutariu, despre veninul din corpul microbistului: ”Ce vrem noi, de fapt? Fotbal sau bani?”

”Miză mare, miză uriaşă! 15 milioane de euro...” sunt primele cuvinte pe care le auzim în comentariul lui Cosmin Băleanu, la TelekomSport, fix în clipa în care Camora îşi duce echipa pe terenul în al cărui centru este agitat steagul UEFA Champions League. Bani, bani, bani! Asta înseamnă, de fapt, o posibilă accedere a unei echipe româneşti în grupele competiţiei pe lângă care ne curg balele de ani de zile? Cât de mult ne-am transformat, noi, microbiştii, în epoca în care banii ne fac să ţinem în lesă nervii daţi de faptul că un piept în piept între doi jucători nervoşi e comutat rapid de către realizatorii transmisiei TV, tot UEFA, pentru că nu e politically corect să vedem doi bărbaţi cu exces de testosteron?

De ce am ajuns să transformăm totul în bani cu lejeritatea unui samsar ce-şi caută client pentru un 1.9 Tdi din 2010 ”pentru pretenţioşi”? Poate pentru că asta am înţeles noi din ceea ce se întâmplă în vest. Miliardele de euro care se plătesc pe drepturi TV în Anglia, sutele de milioane pe care le împarte FC Barcelona pe transferuri, reţeta financiară de vis a lui Ajax, toate au fost înghiţite, nu analizate şi asimilate, iar rezultatul necioplit duce către concluzia că ”banul, banul contează. El aduce performanţă, el e scopul pentru atingerea căruia suntem nevoiţi să facem totul”. Evident, nu a ajutat nici modelul intern. Trăim în epoca în care Florinel Coman nu e băiatul modest din Brăila, înzestrat cu calităţi, ce luptă pentru gloria sportivă. Florinel a devenit ”Mbappe de România”, adică un produs şters cu cârpa şi grăbit spre vânzare. Nu e Florinel, e ”băiatul de 100 de milioane de euro”. Man, la fel. Gândirea exclusiv mercantilă a finanţatorului FCSB a infectat spiritul romantic al microbistului care, acum 15 ani, nu se gândea la bani. Se gândea că al lui, mijlocaşul care-l încântă cu driblinguri sau atacantul care nu ratează, se poate duela cu cei mai mari. Avea emoţii când stewarzii îi rupeau biletul la intrare, se grăbea la coadă pentru o bere (remember, Mitică? Vremurile când şi la noi se putea bea o bere pe stadion, aşa cum se poate acum în ”necivilizata” Germanie?) şi îşi lua locul pentru a număra câţi dintre fotbaliştii echipei lui înscriu la încălzire, aşteptând acelaşi lucru şi din duelul cu adversarul tare venit din vestul Europei. 

Nu a ajutat nici pleiada de pretinşi ”patroni”, indivizi care au dezbrăcat de emoţie cluburi pentru care fanii transpirau, răguşeau şi plângeau, în goana lor după faimă şi după transferuri care să păcălească ANAF-ul. Bine nu fac nici discuţiile purtate, pe un aer exersat parcă la întâlnirile Academiei Române, de moderatorii posturilor TV plătitoare de drepturi în Liga 1. Ei dau bani, vor lucruri. Banul decide, fără ban nu mai există fotbal.

Într-o bună măsură, discuţia despre bani e validă. UEFA a devenit o bancă faţă de care mulţi sunt legaţi pe viaţă. Fondurile uriaşe puse la dispoziţie în organizarea competiţiilor principale, Liga Campionilor şi Europa League, sunt mecanismul anual prin care echipele trec pentru a ţine balanţa pe verde şi pentru a mulţumi consiliul director şi shareholderii. Doar că, vorba bogaţilor, trebuie să cheltuieşti bani pentru a face bani. Iar permisiunea de a discuta, atunci când eşti atins tangenţial de reflectoarele Ligii Campionilor, doar despre potul din grupe o primeşti dacă ştii că ai făcut tot ce se putea pentru a ajunge acolo, începând de la organizare, trecând prin pregătirea sportivă şi terminând cu investiţiile. Poate nici măcar în ordinea asta.

Dar ce se întâmplă cu fenomenul? Doar asta mai înseamnă Liga Campionilor? Emoţia nu mai există? Zâmbetul satisfăcut al bogatului Ţucudean de la fluierul de start, unul care arată că niciun Ferrari, nicio vilă cu piscină, nimic nu poate egala fiorul produs de intonarea imnului Ligii. La asta nu ne mai gândim? Tremuratul nervos al lui Dan Petrescu, cel care după ce şi-a risipit anii antrenoratului în colţurile ciudate ale lumii, poate să se ia la trântă cu Guardiola, cu Klopp sau cu Zidane. Nici asta nu ne mai interesează? Trăirile lui Burcă, băiat care acum câteva veri îşi julea tibiile contrând fotbalişti din liga a doua şi care acum e la câteva zeci de minute distanţă să-l oprească pe Messi. Nu ne mişcă? 

Ne mişcă doar bunăstarea materială? Ne gândim doar la faptul că patronul îşi rotunjeşte veniturile? Dacă da, atunci poate că suporterii au dreptate atunci când, neprotocolar, mai afişează câte un mesaj de tipul ”fuck modern football”!

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.