Examen luat cu fotbalul. Poveștile lui Răzvan Toma: „Mondialul din ’86, antena pe bulgari, profesorul și Ceaușescu”

Indiferent de vremuri, atunci când studenții se află în sesiune, trăiesc momente de de tristețe și suspine, în care ești îndemnat să-ți pui o mulțime de întrebări existențiale. Cel puțin, eu așa trăiam le trăiam, și recunosc că m-au stors. Bine că s-au dus! Erau perioadele în care deveneam invidios pe aproape toată lumea pe care o vedeam trecând prin fața ferestrei din dreptul biroului meu, cel care trebuia să fie locul meu de studiu. Îi invidiam că se puteau mișca liberi, toți părându-mi-se a nu avea vreo grijă sau infinit mai mici decât cele ale mele.

Surprinzător însă, într-o asemenea zonă temporală a supliciului am putut trăi și o întâmplare veselă cu happy-end. Facultatea TCM, secția Mașini-Unele, din cadrul Institutului Politehnic București, este locul în care am sperat să devin mai deștept pentru viața care tocmai urma să mi se deschidă după absolvire. Nu vreau să arăt a martir, dar a fost o facultate dificilă, cu programă nefericită și cu profesori destul de severi, nu puțini chiar absurzi dacă nu răi, care nu prea știau de glumă. Așa că era mai bine să ții pentru tine dacă aveai vreo ocupație extra-universitară, în niciun caz să le-o dezvălui lor, cu atât mai mult dacă era vorba și despre ceva atât de… neserios precum sportul. „Tovarășe student, du-te la sport dacă-ți place așa mult și nu te mai chinui nici pe tine, dar nici pe noi” – aș fi riscat să aud o asemenea frază plină de încurajare din gura vreunui cadru didactic al vremii. Da, pasiunea mea era și în vremea aceea sportul, fotbalul în mod deosebit, nu să-l joc, căci îmi cam trecuse vremea, ci să-l comentez. Deja eram colaborator al unicei publicații de sport din România acelor ani, „Sportul”, unde mă duceam săptămânal. Ba chiar îmi apăruse și semnătura în ziar, dar cum să îndrăznesc să mă laud cu așa ceva pe holurile TCM. Cred că dacă m-ar fi întrebat despre ea vreunul dintre profesorii duri de-acolo, aș fi negat că sunt eu… În acei ani, cel mai tare mă avantaja să ajung inginer, căci era un fel de cheie franceză, care mergea utilizată aproape oriunde. De aceea am ținut să absolv o facultate care nu-mi prea era pe plac.

Geniul lui Maradona, la CM 1986, când românii se uitau la televiziunile din Bulgaria și Uniunea Sovietică

Viața de student m-a făcut să mă ghidez după două „principii”, unul fiind „n-ai restanță, n-ai prestanță”, iar celălalt era parafrazarea titlului unui șlagăr la modă, „Live is Life” (un succes al unei formații austriece, Opus) care pentru mine devenise „Five is Life”, cred că nu mai trebuie tradus. Și am avut parte de multă, chiar prea multă… prestanță, iar ca să am parte de life cu ajutorul unui five am nădușit zdravăn.

Întâmplarea pe care urmează s-o relatez s-a petrecut în iunie 1986, pe când se desfășura turneul final al Campionatului Mondial de fotbal din Mexic. Mă ghidam și aici după un „precept”: „o sesiune mai vezi, dar un turneu final precum acesta niciodată”. Eram în anul 3 al amintitei facultăți. Chiar dacă nu era ca anul 4 (cel mai greu din toată facultatea), nici acesta nu era deloc gentil cu noi, cei de la TCM-MU. Printre materiile pe care urma să le aprofundăm era și mecanica. Profesor era Mihail Atanasiu, pe care toți studenții îl știam de Mișu Atanasiu, un om ajuns dincolo de 60 de ani, având o anume anvergură, imprevizibil, putând fi deopotrivă pâinea lui Dumnezeu dar și biciul Dracului. Izbutise să-și creeze un stil de predare inedit, prin care nici să nu depună un prea mare efort, dar să și câștige ceva bani. Cum? Editase o carte, pe care erai obligat s-o cumperi (nu de el, ci de… examenul ce urma), în care erau teorie, dar și foarte multe planșe. Cu aceasta venea la cursuri și prin intermediul unui retroproiector îi transpunea paginile pe un ecran vizibil în tot amfiteatrul. Așa că nu punea nici mâna pe cretă, nici nu făcea vreun alt efort, stând doar comod în scaun și predând relaxat. Avea o singură pretenție, de bun simț, ca studenții să nu vorbească între ei în acest timp. Dacă era deranjat de zumzetul din sală și te prindea în eroare, se ridica încetișor de pe scaunul lui și cu un zâmbet mefistofelic te întreba cum te numești, după care te nota într-un carnețel. Nu țipa, nu te amenința, dar dacă îți era scris numele în acel carnețel, și Einstein să fi fost că tot picai sesiunea de vară. Pe mine m-a ferit Dumnezeu.

Avea un asistent tânăr, foarte cumsecade, pe care nu o să-l uit toată viața. Ion Damian se numea, lucrase după absolvirea facultății într-o uzină, unde inventase niște mecanisme de brichetat șpanul, prin care s-au realizat mii de dolari economie, fiind recompensat pentru aceasta cu o primă derizorie și vreo 5 zile concediu. Drept consecință, a preferat să se retragă în mediul universitar. Mai avea o foarte mare calitate: ERA MICROBIST. Cu el se făceau seminariile de mecanică. Așa eu am aflat că adora fotbalul, iar el a aflat că eu colaboram cu „Sportul”. Pe-atunci, presa era cenzurată nemilos, așa că inclusiv știrile sportive erau oferite cu mare zgârcenie, ce să mai spun de picanterii. Ori eu, având contact cu redacția ziarului, aflam multe dedesubturi din lumea sportului-rege, pe care le povesteam și altora. Aceste culise din fotbalul românesc îi plăceau atât de mult, încât la un moment dat, din cele două ore de seminar, pe prima o dedica scopului efectiv, adică lucratul și explicatul unor exerciții de mecanică, iar pe a doua… „să ne spună Toma ce mai e nou prin fotbalul românesc”. Și gusta extraordinar aceste cancan-uri pe care i le ofeream; râdea, comenta, întreba, se mira. Ce mai! Acele ore deveniseră adevărate spectacole, căci în ele se desfătau și colegii mei de grupă, care preferau oricând asemenea clipe, plictisitoarelor momente de mecanică. Le ajungeau cursurile… Ba mai mult, au fost situații când în timpul cursurilor lui Mișu Atanasiu, Damian apărea pentru a-i aduce vreo carte sau vreo hârtie. Iar atunci când mă vedea în amfiteatru, cu voce tare mă întreba, de exemplu „Toma, ce-a făcut Bayern aseară?”. Mie nu-mi venea să cred că face așa ceva, ce părea chiar o impietate, dar îi răspundeam, trăgând totuși cu ochiul temător spre Mișu Atanasiu. „A pierdut”. „Cum domne a pierdut?!” – se minuna el în gura mare și continua „Băi Toma, e surpriză mare asta, nu m-așteptam. Ce tu te-așteptai?”. Și continua tot așa, până când la un moment dat se oprea și pleca afectat de vestea fotbalistică aflată de la mine. Iar Atanasiu, ca și când nimic nu se întâmplase, după ce își punea cartea adusă în geanta diplomat, continua să predea. Atunci mi-am dat seama că era o relație foarte apropiată între ei.

În fine a venit și ziua examenului. Unul greu, de an, fiind ultimul programat din sesiunea de vară. De aceea, nu am mai avut nici claritatea și nici răbdarea de a mai învăța pentru el și cum nu eram în pericol de a rămâne repetent, mi-am zis să-l las restanță pentru toamnă. În plus, așa cum aminteam mai sus, tocmai era în plină desfășurare turneul final al CM din Mexic. Deci ce mai conta încă puțină… prestanță? Însă întotdeauna m-am prezentat la examen, chiar dacă nu învățam nimic, așa cum a fusese și cazul de față, căci mi se inoculase o regulă tot din fotbal, că fiecare echipă are șansa ei, totul e să se prezinte. Căci văzusem destule formații mici care porneau într-un meci ca victime sigure, din toate punctele de vedere, dar soarta făcuse în așa fel încât să treacă peste greutățile ivite și să scape neînvinse. Așa că m-am prezentat. Examenul avea două părți, una scrisă, cu o temă generală pentru toți studenții, care începea la 10 dimineața și ținea vreo două ore, iar la ora 13.00 demara cea orală, când trebuia să expui la tablă ceea ce-ți cădea pe biletul tras. A început scrisul, cu 10 subpuncte de rezolvat, dacă le făceai pe toate aveai nota 10 la scris. Dacă nu făceai vreunul, aveai… zero. Eu eram congruent cu a doua variantă. De copiat nu putea fi vorbă pentru că n-am avut niciodată sânge rece, iar dacă erai prins puteai fi exmatriculat. Nu era de joacă, mai ales că Mișu Atanasiu a rămas în amfiteatru, fiind cu ochii pe noi. Așa că mă împăcasem cu ideea că voi pierde examenul, mai așteptând doar să treacă timpul. Văzusem pe la colegii din preajmă niște grafice, ceva formule, mi-am mai amintit și eu niște chestii, doar așa, ca să nu dau foaia goală. Când mai erau vreo 20 de minute din proba scrisă, a intrat în amfiteatru Damian. A schimbat câteva vorbe în șoaptă cu Atanasiu, care era la catedră, după care privind spre bănci m-a zărit. Zâmbitor, m-a întrebat fără să se ferească în vreun fel: „Toma, ce meciuri avem diseară la televizor?”.

Era vorba despre meciurile de la Mondialul mexican care puteau fi vizionate la televiziunea bulgară, căci la TVR nici pomeneală să permită Ceaușescu cumpărarea drepturilor de transmitere. „Domnul profesor, am tot programul meciurilor, cu ore cu tot, dar e acasă” – i-am răspuns. „Da? Unde stai?” „În Drumul Taberei”. „Păi nu stai departe. Cât faci până acolo?” „Dacă mă mișc repede, cu dus-întors, cam trei sferturi de oră”. „Deci ai timp să prinzi oralul. Hai te rog, du-te și adu-mi programul ca să-l copiez și eu”. Deci această discuție se purta, în timpul examenului scris, cu el la marginea de jos a locurilor din amfiteatru, iar eu, sus, pe ultimul rând de bănci. Cu speranțele readuse la lumină, i-am arătat din priviri către foaia din fața mea că lucrurile stăteau foarte prost, la care el mi-a făcut cu mâna dreaptă un gest prin care parcă voia să-mi zică, nu-ți fă probleme că se rezolvă.

Am așteptat cu nerăbdare să se termine examenul scris și, mai ceva ca Usain Bolt, am luat startul spre casă. Ajuns, m-am repezit spre masa din sufragerie, unde se aflau hârtiile cu pricina. Bietul tata, care era acasă, a făcut ochii mari când m-a văzut așa de agitat și transpirat, mirându-se totodată că mă întorsesem atât de repede, dar uimirea i-a crescut la maxim când a observat cum am luat respectivele hârtii, întrebându-mă: „ce faci cu alea?”. Inițial n-am vrut să-i răspund, luând din nou startul în forță cu direcția Politehnică, însă am pus o frână bruscă, m-am întors spre el și i-am răspuns: „mă duc să iau examenul”. Sigur o fi zis că am înnebunit. În fine, am ajuns la facultate, în timpul preconizat. Oralul deja începuse. Aveam emoții puternice, căci știam că… nu știam nimic din punctul de vedere al materiei, dar simțeam că acest om care era în amfiteatru, Damian, era marea mea șansă. După vreo oră, a ieșit și l-am auzit întrebându-i pe cei din jur de pe culoar dacă am sosit. M-am dus spre el. Avid, a luat acele hârtii și a început să se uite pe ele. „Ăsta, băi Toma, e meci tare. Ce zici, îi bat ăia? Abia îl aștept, chiar dacă e târziu. Îmi fac o cafea, mă tolănesc în fotoliu și tot îl văd”. Și tot savurând aceste partide ce urmau să vină, m-a luat de după umăr, și fără să-mi dau seama am intrat cu el în amfiteatru. Acolo, Mișu Atanasiu se afla așezat într-o bancă din josul amfiteatrului, luându-i „la tir” cu întrebări pe șase dintre colegii mei care împărțeau cele trei table rabatabile uriașe din față și pe care cu creta își scriseră răspunsurile la subiectele de pe biletele trase. „Dă-mi carnetul și trage un bilet” – mi-a spus aproape în șoaptă Damian. Cu mâna tremurândă, am executat ambele operațiuni. Pe bilet, două subiecte. La primul știam să desenez un grafic, iar la al doilea știam să scriu trei formule. Atât. Dacă se intra în amănunte, vai mie! Iar Atanasiu nu se arăta deloc blând cu cei de la tablă, descosându-i fără milă. În fine, după vreo 15 minute, făcându-se loc la tablă, Damian mi-a zis să ies. Precum unul care se îndrepta spre eșafod, m-am dus exact în extrema dreaptă a tablelor, dacă priveai din bănci. Împărțeam aceeași tablă, fiecare cu jumătatea lui, cu un coleg pe care îl chema Laurențiu Scîntei.

Mi-am scris cu creta încet numele, apoi numărul biletului tras și am trecut la subiectul nr. 1. M-am întors puțin cu fața spre amfiteatru, Mișu Atanasiu era tot la locul lui, pregătindu-se să înceapă tirul de întrebări, în timp ce Damian se afla în lateral stânga, cum priveam dinspre tablă, consultând în continuare plin de interes programul de meciuri. Am început să desenez acel grafic, încet, apăsat, gândindu-mă să scriu și ceva cuvinte prin jurul lui, ca să arate ceva mai „îmbrăcat”. Și Mișu Atanasiu a început tirul întrebărilor, cu cei din partea stângă a tablelor. „Dar de ce ai scris acolo așa? Dar cum e aia? De ce e așa? Nu e bine acolo etc”. I-a luat apoi la fel pe cei din centru și a ajuns și la Scîntei, colegul meu de tablă. L-a lăsat fără aer de câte întrebări i-a pus. Eu, cu fața spre tablă și privirea jos, am închis ochii și așteptam să înceapă să „tragă” și în mine, mai ales că lui Scîntei îi spusese între timp să șteargă tabla și să treacă la subiectul următor. Însă când m-așteptam să aud cuvântul „Toma”, am sesizat că și-a îndreptat din nou privirea și tirul întrebărilor în partea stângă a tablelor. La scurt timp l-am auzit pe Damian spunându-mi, „Toma, șterge tabla și treci la subiectul următor”. Eu, nedumerit, am făcut ochii mari spre el, vrând parcă să-i spun că nu văzuse încă Mișu Atanasiu. La care el impasibil, mi-a repetat: „N-auzi măi să ștergi și să treci la subiectul următor? L-am văzut pe primul, a fost foarte bine.”

Cu bucurie imensă am șters caricatura aia de grafic și m-am pus pe scris cele trei formule pentru subiectul doi. Cu graficul măcar izbutisem să umplu tabla. Cu trei formule ce mă fac? Le-am scris, cu litere mari. Le mai ștergeam, le mai scriam din nou, am mai încercat și aici să bag de la mine niște cuvinte, să-i dau o tentă mai elaborată. Și deja-vu, Mișu Atanasiu a continuat tirul întrebărilor, ajungând iar la Scîntei. Am făcut aceleași gesturi ca și prima oară, și cu ochii închiși așteptând din nou dura lovitură a destinului, mi-am zis, dacă prima oară m-a ratat, acum nu mă mai poate salva nimic. Cred că dacă mi se punea atunci un tensiometru, îi dădeam acele peste cap. Numai că după ce a terminat să-l „tăvălească” pe Scîntei, în loc să mă ia și pe mine, s-a îndreptat din nou spre partea stângă a tablei. Nedumerit, m-am întors spre Damian, la care el, cu același calm, mi-a zis să șterg tabla și să-i aduc carnetul. În acel moment am știut că partida era câștigată. Damian a luat carnetul, a scris data, materia, dar ce era mai important, a pus CINCI-UL mult dorit, și i-a dus apoi carnetul lui Mișu Atanasiu ca să semneze.

Acesta nici măcar nu s-a uitat atunci când a semnat, având privirea spre table a făcut doar un gest mecanic scurt cu dreapta. Damian i-a luat carnetul, mi l-a înmânat, mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus, „hai că ne-așteaptă meciuri grele”. Am ieșit din amfiteatru, inert, căci nu-mi venea a crede ce mi se întâmplase. Am îngenunchiat pe gresia lucioasă de pe culoar, ridicând mâna dreaptă în sus cu pumnul strâns, cum fac unii fotbaliști după ce marchează, după care mi-am făcut o cruce mare și am repetat de nenumărate ori „Mulțumesc Doamne!”. Chiar nu-mi păsa că se uitau toți cei din jur la mine. Luasem un examen greu din nimic, prin care Dumnezeu parcă a vrut să-mi spună, „ține-te serios de pasiunea pe care o ai, pentru că va conta în viața ta!”

Nu mai știu nimic de ani buni despre Ion Damian. Auzisem că plecase cu familia în SUA. Oriunde s-ar afla, îl rog pe Cel de Sus să-l binecuvânteze pe el și familia lui!