ANALIZĂ | Mondialul rusesc, câteva observaţii. De ce Franţa, ce-au păţit nemţii, brazilienii şi argentinienii, care-i treaba cu arbitrajul video, decorul de mucava al lui Putin şi înapoi, la obsesiile noastre cu imigranţi, "gene de luptători" şi alte trăsnăi

16 iul 2018 7585 afişări Comentează şi tu CM 2018
ANALIZĂ | Mondialul rusesc, câteva observaţii. De ce Franţa, ce-au păţit nemţii, brazilienii şi argentinienii, care-i treaba cu arbitrajul video, decorul de mucava al lui Putin şi înapoi, la obsesiile noastre cu imigranţi, "gene de luptători" şi alte trăsnăi 5 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/35806/17357383/2/111111.jpg

Poate ar fi fost nevoie ca, la FRF, şeful cel mare să ceară formarea unei comisii speciale, să facă apel la cei mai importanţi antrenori pe care-i are România, astfel încât acum, la finalul Mondialului rusesc, pe masa prezidenţială să aterizeze un raport complet, o analiză amănunţită a celui mai important eveniment fotbalistic al lumii.

În lipsa acestui studiu care să ne aşeze corect în raport cu restul planetei, rămâne ca fiecare să înţeleagă ce vrea.
Iată cum am văzut eu această a 21-a ediţie a Cupei Mondiale, a treia la rând care, cred, a răsplătit corect conceptul plicticos din spatele succesului civilizaţiei europene: muncă, viziune, seriozitate.

De ce a câştigat Franţa?

Ar trebui, poate, să depăşim, în sfârşit, cheia facilă a predestinării care bănuim că ne guvernează, nouă şi altora, vieţile. Franţa n-a câştigat „pentru că a avut noroc“, „pentru că a naturalizat negri“, „pentru că a furat cu arbitrii“ etc. Franţa a câştigat pentru că munceşte de decenii la succesul ăsta. Sub picioarele jucătorilor care au ridicat trofeul duminică, la Moscova, este o fabrică subterană întinsă pe zeci de etaje, care munceşte non-stop. Franţa s-a prezentat la Mondiale cu o fuziune între individualităţi de primă clasă, un spirit de echipă desăvârşit şi un staff tehnic inteligent, profesionist, cu personalitate.

Deschamps a ştiut să alcătuiască, din piesele de lego puse la dispoziţie de fotbalul francez, cea mai interesantă jucărie.

Franţa 2018 nu este, poate, la fel de bună precum Franţa 1998. Dar echipa de acum e mai tânără, iar comparaţia ar trebui s-o facem, de fapt, la următorul Mondial. Dacă joacă aşa la 19 ani, oare cum va juca Mbappe la 23? Sau la 27?
Cred că, în fotbalul mondial, urmează o eră franceză, aşa cum în urmă cu un deceniu a fost o eră spaniolă. Actuala generaţie, pe măsură ce se va maturiza, va deveni o maşinărie formidabilă. Specialiştii, mai prudenţi, vorbesc de o revenire a Germaniei, a Spaniei, o ascensiune a Angliei. Mi se pare că toate sunt, în acest moment, la mare distanţă în urma francezilor.

Ce s-a întâmplat cu Germania şi Spania?


Nemţii au venit la Mondialul din Rusia fără nicio noutate în joc şi într-o formă mult mai slabă decât acum 4 ani. Rezultatul s-a văzut

Germania şi Spania au venit la Mondialul rusesc încremenite în proiect. În ambele cazuri a fost un cumul de factori.
Nemţii au venit obosiţi, s-a văzut asta. Sătui de fotbal. În aceeaşi situaţie au fost şi alţii, dar unii au reuşit să depăşească blazarea, iar alţii – nu. În cazul campioanei mondiale din 2014, a mai fost ceva: Joachim Low, selecţionerul ultimilor 12 ani, n-a reuşit să aducă nicio noutate în jocul deja cunoscut al Germaniei. Criza se prefigura, pentru cine avea ochi să vadă, încă din meciurile amicale de dinaintea startului: înfrângere cu Austria, victorie chinuită cu Arabia Saudită. Dar era prea târziu, sau, poate, nici Low n-a mai găsit soluţii. Aşa că Germania s-a prezentat la Mondiale încercând să repete reţeta din 2014, dar cu o echipă mai slabă şi ieşită din formă. A ieşit ce-a ieşit.
Spaniolii, deşi au izbutit, totuşi, să treacă de grupe, sunt deja desueţi. Se fac 10 ani de când practică acelaşi stil fără nici cea mai mică inovaţie. I-a învăţat toată lumea. Pe măsură ce din echipă au ieşit fotbaliştii excepţionali ai generaţiei 2010, stilul a devenit şi mai ineficient. La aceste probleme a contribuit şi criza internă, cu schimbarea de antrenor chiar în buza Mondialului. Poate cu Julen Lopetegui ar fi fost altceva, dar mi se pare puţin probabil ca Spania să fi reuşit cu mult mai mult decât a făcut-o în realitate.
Pentru iberici, turneul din Rusia ar trebui să însemne mult-amânata resetare a sistemului. E nevoie de o schimbare, pentru că naţionala Spaniei e deja la al treilea turneu final dezastruos, după eliminarea din grupe la Mondialul din 2014 şi înfrângerea din „optimile“ Europenelor din 2016.

Ce-au păţit Argentina şi Brazilia


Argentinienii fac ce fac şi reuşesc, la fiecare 4 ani, să se prezinte cu nişte selecţioneri mult sub nivelul lotului. Sampaoli n-a avut autoritatea şi personalitatea necesare să facă ordine într-un lot plin de vedete

Argentina a venit cu Messi, Brazilia cu Neymar. Niciuna n-a avut antrenor. Sampaoli şi Tite sunt profiluri diferite, dar, în fond, nu au anvergura pentru a fi selecţionerii celor mai puternice şcoli de fotbal din America de Sud. Despre Sampaoli – dat afară duminică de federaţia de la Buenos Aires – s-a spus, în timpul Mondialului, că nici măcar nu făcea el echipa. Iar vedetele lăsate pe bancă, la fel ca şi titularizarea lui Mascherano, erau rodul influenţei lui Messi.
Argentina este, de fapt, la al treilea Mondial consecutiv când se prezintă fără un selecţioner veritabil. În 2010 a fost Maradona, pus acolo pentru că este Dumnezeul Argentinei (şi, ar spune unii, al fotbalului de pe tot Pământul). În 2014 a fost Alejandro Sabella. Atunci a ieşit ceva mai bine. Acum l-au numit, ei ştiu cum şi de ce, pe Sampaoli, iar echipa a arătat a orice, numai a naţionala Argentinei nu. Probabil că, dacă ar fi avut cum, oamenii ăştia ar fi pus-o în funcţie şi pe răposata Evita Peron.

Brazilia e clar în declin, nu mai are generaţiile din 1982, 1994 sau 2002, ca să nu mai invoc legendara trupă din anii ’50-’70. Dar, chiar şi aşa, rămâne o naţională foarte puternică, împănată cu fotbalişti buni. Tite are altă personalitate decât Sampaoli, îşi ţine jucătorii în frâu, dar asta nu înseamnă, până la urmă, nimic, dacă nu ştii să şi scoţi ce e mai bun din ei. Selecţionerul Braziliei n-a antrenat niciodată în Europa şi, chiar dacă în Brazilia a avut rezultate foarte bune, e greu să nu remarci sincopele din cariera presărată cu ani sabatici, concedieri intempestive şi escapade la echipe din Orientul Mijlociu.

Arbitrajul video, un pas înainte


Asistenţa video promite să elimine multe din erorile arbitrilor, dar în acelaşi timp pare să le slăbească acestora autoritatea în faţa jucătorilor

Ca orice noutate, apariţia ajutorului video pentru arbitri a fost întâmpinată cu mare ostilitate. Dar lumea se va obişnui, treptat, cu această nouă regulă, aşa cum s-a obişnuit, la vremea respectivă, cu apariţia ofsaidului, a schimbărilor şi a prelungirilor.
Deocamdată, după acest prim turneu final, se poate observa că au fost mai puţine erori decisive ale arbitrilor. Cel puţin 5-6 penalty-uri fie s-au acordat, fie au fost anulate după consultarea imaginilor video. Teoretic, apariţia acestei monitorizări va pune presiune mai mare pe jucători să respecte regulile. Încă mai sunt momente în care trişorii au reuşit să-i tragă pe sfoară pe arbitri, dar ele sunt mai rare.
Pe de altă parte, se poate constata o scădere a autorităţii arbitrilor. Acum, practic la fiecare fază discutabilă jucătorii care se consideră nedreptăţiţi protestează îndelung, cerându-le „centralilor“ să oprească meciul şi să vadă reluarea. Unii cedează, alţii nu, generând alt fel de polemici, teoria conspiraţiei oricum omniprezentă: arbitrul „nu vrea“ să vadă reluarea ca să nu sancţioneze o anumită echipă.
Discuţia va continua la infinit, dar, trăgând linie, vedem că arbitrajul video, ca orice altă inovaţie tehnică, depinde tot de factorul uman. Folosit cu bună-credinţă, va ajuta fotbalul.

Vestigiile Mondialului de 14 miliarde


Un blogger rus a filmat, în ziua finalei, stricăciunile provocate de o ploaie torenţială la stadionul de 220 de milioane de euro din Volgograd. Arena a fost inaugurată la Cupa Mondială şi va fi folosită, de acum încolo, de echipa din localitate, Rotor, din liga a doua a Rusiei

O ştire propagată mai întâi pe reţelele sociale ruseşti, apoi în presa mondială anunţă luni că, exact în ziua finalei de la Moscova, împrejurimile şi stadionul din Volgograd (fostul Stalingrad) au fost grav afectate de o ploaie torenţială. Infrastructura făcută de mântuială a dus la alunecări de teren.
Rusia lui Putin a investit peste 14 miliarde de dolari în acest Mondial, stabilind un nou record absolut al cheltuielilor făcute de o ţară-gazdă pentru această competiţie. Precedentul record fusese stabilit de Brazilia, acum 4 ani, la Mondialele trecute, cu 11,8 miliarde.
Şi în 2014, şi în 2018 s-au ridicat mari semne de întrebare pe marginea cheltuielor suportate din bugetele ţărilor respective. Contracte preferenţiale ajunse la firme legate de cercul de oligarhi ai lui Putin şi ai mafiei ruseşti, costuri supraevaluate, bani aruncaţi aiurea într-o infrastructură prea mare pentru nivelul actual de dezvoltare a localităţilor respective, generând de aici pierderi şi alte cheltuieli greu de susţinut cu întreţinerea etc. Se va repeta, în bună măsură, reţeta Olimpiadei albe de la Soci, în care s-au investit 40 de miliarde, iar acum mare parte din infrastructura construită se degradează nefolosită.
Ruşii au organizat o competiţie extraordinară în condiţii bune, fără incidente neplăcute, dar această mândrie îi va costa scump în anii următori.

Dar staţi puţin, că asta nu-i nimic. Unele surse spun că toate recordurile posibile şi imposibile vor fi spulberate peste 4 ani, când Qatar se aşteaptă să cheltuiască circa 220 de miliarde de dolari pentru următoarea Cupă Mondială. Care, apropo, ţineţi-vă bine, se va juca – a anunţat FIFA oficial acum câteva zile – în noiembrie-decembrie 2022! Vom trăi, probabil, s-o vedem şi pe-asta…

Încă un turneu din care rămânem cu băşcălia şi veşnicele noastre complexe


Principala concluzie trasă după Mondiale în studiourile TV şi pe reţelele sociale nu a fost aceea că succesul croaţilor se datorează moduluil în care aceştia muncesc şi se organizează, ci că "au genă de luptători". Şi, deci, nu e nimic de făcut ca să ajungem şi noi cândva în locul lor. Fatalitate, aşa a vrut soarta

Explicaţiile care s-au propagat, începând de duminică seară, pe reţelele sociale şi în studiourile TV pe teme precum „gena de luptători“ a croaţilor şi „Franţa, prima echipă africană care a câştigat titlul mondial pentru Europa“, îmi amintesc de bancul ăla de pe vremuri.
Ruşii şi americanii fac concurs de punctualitate la metrou. „Noi am câştigat“, zice americanul, „că metroul nostru întârzie, în medie, două secunde, iar al vostru 10 minute“. „Da, dar voi aveţi şomeri“, răspunde prompt rusul.

Cam asta e. Cine râde de francezi că au reuşit să îşi folosească la maximum resursele naţiei, pentru a domina fotbalul mondial? Unii care nu s-au mai calificat la turneul final de 20 de ani. Care au un preşedinte de federaţie incapabil să numească măcar 4 jucători din cea mai bună generaţie a fotbalului românesc (maximul posibil a fost 3, apoi a fost nevoie de ajutorul ziariştilor din studio) şi care spune că meciul cel mai tensionat pe care l-a văzut el la naţională a fost un 1-1 cu Finlanda.

Federaţia croată îl are preşedinte pe unul, Davor Suker. Noi îl avem pe Răzvan Burleanu. Şi nu oricum, ci ales de „oamenii de fotbal“ cu 70%!
Despre ce vorbim?
Sigur că nu „gena de luptători“ i-a dus pe croaţi în finală, ci felul în care au muncit. Am întrebat, de-a lungul timpului, mulţi sportivi români de excepţie cum au ajuns la performanţă. Invariabil, mi-au răspuns că a fost 99% transpiraţie şi 1% talent. Au muncit până au leşinat, au muncit cu patimă şi peste program, zi de zi, ore în şir, ca nişte Sisifi, pe călduri de 40 de grade vara şi prin nămeţi până la brâu iarna. Pentru ca noi să îi vedem pe stadioane sau la televizor făcând, în finale de Grand Slam, campionate mondiale şi europene, totul aparent simplu, „din talent“.
Ideea e că secretul succesului nu stă nici în „gena“ croaţilor şi nici în „importul“ francezilor, ci în respectul faţă de meserie. Croaţii nu se nasc mai fotbalişti decât românii, dar devin pe parcurs. După cum Mbappe şi Pogba au ajuns ceea ce sunt azi nu datorită culorii, ci pentru că iubesc cu disperare fotbalul şi, înainte să viseze milioane în bancă, au visat să ridice Cupa Mondială deasupra capului.

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.