Ce i-a lipsit lui Eric să umple mai multe trofee cu lacrimi

26 mai 2019 571 afişări Blog

Vă spun din start că mie îmi plac mingicarii, ador să-i văd cum lasă pe drum câte trei-patru jucători,  cum driblează portarul, ajung pe linia porţii, se întorc, mai driblează o dată şi apoi ratează glorios.  

Aşa că n-avea cum să nu-mi placă de brazilianul ăsta cu curul mare, venit în România de pe plajele de la Rio, unde jongla cu mingea de dimineaţă până seara printre firele de nisip.

M-a cucerit din primul an când a apărut la Mediaş şi mă gândeam că Liga 1 mai are nevoie şi de aşa ceva, de plăcerea de a juca fotbal, lăsând la o parte încrâncenarea, scandalurile, declaraţiile  războinice.

Mă aşteptam ca Eric să plângă de bucurie după 2-3 ani de România, să ajungă la una dintre echipele importante, să ridice trofee...

Însă ceva i-a lipsit. Poate mai multă transpiraţie, poate un pic de rigurozitate sau poate un antrenor precum Hagi. De fapt, cred că transpiraţia şi rigurozitatea veneau de la sine dacă Eric era antrenat de Hagi, cu tot respectul pentru tehnicienii care l-au pregătit pe brazilian în România.

Eric a continuat să danseze pe teren şi în vestiar şi să înscrie goluri braziliene, cum a fost şi cel din foarfecă în poarta Fiorentinei, când îmbrăca tricoul Pandurilor.

Anii au trecut, artistul nostru avea un gând, să-şi construiască o casă în Mediaş. A devenit pe jumătate român sau poate mai mult de atât, s-a căsătorit cu o româncă şi şi-a propus să-şi facă o casă cu banii din fotbal. Tocmai de aceea a ales să joace în Arabia Saudită şi în Qatar, unde se câştigă mult mai bine decât în România.

Sper că ai reuşit, meseriaşule!

Eric a câştigat aseară, la 33 de ani, primul său trofeu şi a plâns de bucurie! Încununarea unei cariere,  care putea fi mai bună sau care putea fi mai rea.

Cert e că Eric a dansat şi continuă să danseze, pe gazon şi în vestiar, acasă, alături de familia lui, sau în Brazilia natală, când merge în vacanţe. Acum dansează şi plânge. Pentru că merită!

Versiune selectata: mobil / standard