Povestea cocostârcului mirat

Real şi-a mai sabotat o dată înmormântarea. Totul era pregătit; rudele mortului, deşi în alb, aveau feţe cernite; preotul se pregătea să înceapă slujba. Tocmai se atinsese ceva rarisim: unanimitatea de păreri. De data asta, conform tuturor punctelor de vedere emise de trestiile gânditoare din fotbal, Real era mort şi mirosea a mort. Nu letargic, nu bolnăvior, nu rănit, cum a descris cândva Woody Allen peştele mâncat într-un local de sushi. Real răposase în sfârşit, după simularea cu PSG şi repetiţia generală cu Chelsea. Era pe năsălie, fără să mai fie cazul să i se înfigă andreaua în buric, precum strigoilor. Se ocupase de asta Mahrez, care, neavând andrea, folosise o minge. Când colo, ce să vezi? Mortul a mai înviat o dată. „Adevărat a înviat”, ai spune, dacă n-ar părea blasfemator.

De data asta, metoda a fost un zvâcnet întârziat, urmat de fuga din teluric. Real a părăsit realitatea mâloasă în care zăcuse nouăzeci de minute, a dat totul peste cap şi a poftit lumea să interpreteze cele şapte-opt minute în care a marcat de trei ori.

Fântâna cu epitetele stuporii a secat până la urmă – în fond, de câte ori poţi să spui că lucrurile arată incredibil, ireal, inimaginabil, neverosimil? Poporetul s-a orientat rapid spre cealaltă fântână – cea în care clipoceau explicaţii una mai stranie decât alta. Prima şi cea mai neghioabă leagă eşecul lui Manchester City de munca şamanilor africani, care, activaţi de impresarul lui Yaya Touré, s-au pus de-a curmezişul lui Guardiola, spre a-l lecui de porniri şi judecăţi rasiste. Nu e clar de ce rasismul lui Guardiola nu s-a răsfrânt şi asupra lui Fernandinho, Sterling, Benjamin Mendy, Aké, Gabriel Jesus, Lavia, Mbete şi asupra altora de acelaşi pigment cu ivorianul. După cum nu e clar de ce şamanii n-au acţionat mai din timp – bunăoară, în sfertul cu Atletico Madrid, unde misticismul lor obstrucţionist ar fi fost primit cu încântare de Simeone.

Povestea cocostârcului mirat

O altă explicaţie pune totul pe seama norocului proverbial – dar ce zic eu, proverbial? porcesc – dar ce zic eu, porcesc? – cosmic de care se bucură Real. Dovada acestei bafte chioare ar veni, conform experţilor, din faptul că Real nu poate juca mai mult de 20, maximum 30 de minute pe meci, aşteptând calificarea cu mâna întinsă la marginea drumului pe unde coboară zeii din Olimp. Înseamnă că locul de cerşeală a fost bine ales, dacă Real primeşte atâtea bilete de favoare. S-ar putea să nu fie totuşi doar asta, dacă te gândeşti că antrenorii scoşi din cursă de Ancelotti se numesc Pochettino, Tuchel şi Guardiola. Şi că printre jucătorii pe care i-a lăsat acasă Real se numără Ngolo Kanté şi Verratti, Mbappé şi Marquinhos, De Bruyne şi Walker, Foden şi Silva. (Plus Neymar şi Messi, mai degrabă hors concours, ca la Cerbul de Aur.)

La fel de rezistentă este şi explicaţia care spune că totul ţine de stadionul fermecat pe care joacă Real. Vezi Doamne, peste Santiago Bernabéu nu pluteşte doar spiritul lui Juanito, ci şi ceva care-i electrizează pe jucătorii Realului şi-i inhibă până la leşin pe adversari. Să invoci aşa ceva după atmosfera sud-americană de săptămâna trecută de la Manchester certifică divorţul de logică. Şi încă un detaliu pentru fanaticii acestei teorii: la prima apariţie pe Santiago Bernabéu în actuala ediţie de Liga Campionilor, Real a pierdut acasă cu Şerif Tiraspol. Prin urmare, a se slăbi.

Există vreo explicaţie plauzibilă pentru povestea de miercuri seara?

Şi-atunci? Există vreo explicaţie plauzibilă pentru povestea de miercuri seara? Descrierea cea mai fidelă îi aparţine lui Rodrygo: „S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat”. În urma ei se pot înşira doar câteva fapte simple, care confirmă că ne-am aflat în prezenţa unui fenomen obscur şi fără desluşire: Real n-a tras pe poartă până în minutul 90 (şutul din ofsaid al lui Benzema nu se pune), timp în care City trăsese pe poartă de opt ori. Benzema a fost aproape invizibil până la recentrarea pentru Rodrygo din minutul 90. City a pus în joc toate ideile bune ale fotbalului timp de 89,5 minute din 90. Bernardo Silva s-a aflat la ani-lumină de Toni Kroos, iar Mahrez a fost torţionarul personal al lui Ferland Mendy. Ederson a şomat, pe când Courtois nu mai prididea.

Hopaaaa! Uite şi explicaţia, dacă tot vrem un argument pământean: cocostârcul mirat din poarta lui Real. Găliganul la vederea căruia, în august 2018, madrilenii au uitat de curtoazia castiliană. („Pe ăsta ni l-aţi adus în locul scumpului de Keylor? Pe ăsta? Altul mai caraghios n-aţi găsit?”) Păsăroiul care ar fi primit rolul lui Lăţi-Lungilă fără să dea probă. Girafa blajină care zâmbeşte ca Stan şi apără ca Navas şi Casillas în vremurile bune.

Dacă tot se întrece lumea în explicaţii, iată una banală: Thibaut Courtois. Crampoanele lui au deviat mingea trimisă de Grealish spre poartă. Braţele lui au oprit mingi pe care scria „pupături la centru”. Reflexele lui au exasperat atacanţi deprinşi să nu li se opună rezistenţă. Inspiraţia lui a silit sprânceana stângă a lui Carlo Ancelotti, barometrul său emoţional, să coboare la final şi să se alinieze cu cealaltă.