„You Can Call Me Al”
Am început articolul trecut cu un citat dintr-un cântec de Paul Simon. De data asta livrez doar titlul unei piese a aceluiaşi: „You Can Call Me Al”. De aici încolo, lucrurile se despart de piesa lui Simon şi se înşiră ca un şarpe de nisip: Al Watan, Al Thani, Al-Ahli, Al-Sadd, Al-Hilal, Al Ain, Al-Nassr, Al Ăsta, Al Ăla, Al Celălalt şi tot aşa. Nu intră pe listă, din motive lesne de priceput, Al Bundy şi Al Capone. În rest, fotbalul lumii e în curs de Al-anexare. Unde te întorci, dai peste un emir, un şeic sau o pădure de sonde. Cum nu eşti atent puţin, cum răsar câteva zeci de bancomate din care curg miliarde. E bine? Aparent, da. Nu poţi să te superi pe infuziile de capital, mai ales într-o perioadă când suta de milioane de euro pentru un transfer nu mai înseamnă ceva colosal. În realitate, chiar dacă banii nu au miros, există cazuri când trăsnesc de-ţi mută nasul. Cazuri când put a corupţie, a trafic de influenţă, a crimă, a Omertà printre dune, palmieri şi veşminte lungi până la pământ.
Editorial Radu Paraschivescu „You Can Call Me Al”
Sunt puţine zile de când ziarul Al Watan a făcut cunoscută cumpărarea lui Manchester United de şeicul qatarez Jassim bin Hamad Al Thani. Tranzacţia a însemnat şase miliarde de euro. Nici mai mult, dar, să concedem, nici mai puţin. Şeicul îl scoate din cursă pe Sir Jim Ratcliffe, animat şi el de iluzia înstăpânirii pe un club legendar, şi confirmă statutul de arteziană financiară al Qatarului. Să nu uităm, ediţia de la sfârşitul lui 2022 a Cupei Mondiale a avut loc în acelaşi Qatar, chiar dacă pentru asta campionatele puternice ale Europei au fost silite să se întrerupă şi să dea fuga în Asia. Nu se mai ştie câţi afluenţi ai fluviului Euro au curs în diverse buzunare şi conturi pentru obţinerea dreptului de organizare – se ştie doar că debitul a fost mare. Pe măsura creditului. Acelaşi Qatar a camuflat cum s-a priceput şirul de abuzuri de pe şantierele stadioanelor, miile de morţi şi zecile de mii de muncitori ţinuţi în condiţii de sclavie tropicală, cu paşapoartele confiscate şi cu perspectiva legării de o glie care frigea.
Cine pleacă de la Manchester şi face un popas la Newcastle găseşte un nou nabab dornic de glorie şi investiţie fotbalistică: nimeni altul decât Mohammed bin Sultan al Saud, prinţul moştenitor şi prim-ministrul Arabiei Saudite. Aici sintagma „drepturile omului” se autosuspendă pe termen nedefinit. Cetăţeanul de meserie prinţ cară pe ceea ce-i ţine loc de conştiinţă cadavrul jurnalistului disident saudit Jamal Khashoggi, făcut bucăţi la propriu în 2018, în incinta Consulatului saudit din Istanbul, din princiara dispoziţie a preaînstăritului. Editorialist pentru „Middle East Eye” şi pentru „Washington Post”, Jamal Khashoggi a fost înălţat postum la rangul de „păstrător al adevărului”, însă numai după ce, cu sprijinul prinţului bin Sultan, n-a mai izbutit să rămână păstrător al propriei vieţi. Şi ce credeţi? Se va fi indignat oare suporterul de rând al lui Newcastle văzând ce hram poartă binefăcătorul echipei? A, nu, nici vorbă. Păi, nu ştiaţi? Chiar n-aţi aflat? Fotbalul nu face politică. De altfel, nici suporterii lui PSG nu par scandalizaţi de provenienţa banilor pompaţi în Mbappé şi în ceilalţi din aceleaşi inepuizabile izvoare qatareze.
„E de mirare că a scăpat Lionel Messi de lasoul saudit”
Fenomenul de paralizie etică din fotbalul pe saci de bani este însă cu dus-întors. Ca în povestea cu Mahomed şi muntele. De ceva vreme încoace, diverse piscuri din Himalaya fotbalului – optmiari în toată regula – se deplasează decis spre puţurile din care se extrage jumătate ţiţei, jumătate bani. Lichizi, vezi bine. (Cânta bine trupa A.S.I.A. pe vremuri: „Prinţul meu are ţiţei, / Pot să fac ce vreau cu ei”, dovedind că, la o adică, totul e numărabil şi lăsând ca singură enigmă forma de singular a lui „ţiţei”: să fie oare „ţiţel”, emiri dumneavoastră, sau „ţiţeu”? Neputând răspunde, nu ne rămâne decât să ne uităm ca ţiţelul la poarta nouă.) Karim Benzema, recentul Balon de Aur, are o săptămână de când a ajuns de la Real Madrid în curtea poleită a lui Al-Ittihad. În aceeaşi curte se pregăteşte să descindă, dacă n-o fi descins deja, N’Golo Kanté, campion mondial cu Franţa în 2008. Cam cu o jumătate de an în urmă, Cristiano Ronaldo, om cu cinci Baloane de aur, semnase cu Al-Nassr şi reuşise să provoace râsete când declarase că „în Asia sunt destule provocări incitante, printre care căldura”. E de mirare că a scăpat Lionel Messi de lasoul saudit. De fapt, doar de cel al înregimentării sub culorile unui club. Messi a refuzat să dea cu piciorul în mingile arabilor, dar a avut grijă să nu dea cu piciorul norocului. E de notorietate contractul cosmic în virtutea căruia fotbalistul promovează turismul din Arabia Saudită (fără clauză de acoperire a decapitărilor din pieţele publice) în vederea unei eventuale candidaturi a acestei ţări pentru organizarea Cupei Mondiale din 2030.
Scrieţi pe toate aceste cazuri „You Can Call Me Al” şi completaţi cu identitatea arabă pe care o credeţi de cuviinţă. La rubrica „etică” lăsaţi loc liber. Deşert.