Oameni care dau Baku

„Ne-am înţeles de mult. Aşteptăm să se facă 12 noaptea şi o să-l anunţăm. Primul lui mandat a început pe 26 iulie, deci şi acum trebuie să înceapă tot pe această dată. Da, sunt un om superstiţios. Obiectivul este titlul de campioană.” Declaraţia a ieşit din gura lui Mihai Rotaru şi a fost luată în serios, ca atâtea şi atâtea capricii enunţate la jumătatea drumului dintre solemnitate şi băşcălie. În consecinţă, ungerea lui Laurenţiu Reghecampf ca antrenor al Universităţii Craiova nu s-a făcut noaptea, ca hoţii, ci noaptea, ca superstiţioşii. Bravo, felicitări, adio şi-un praz verde.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Oameni care dau Baku

Iată în sfârşit reţeta de comportament a unui club profesionist: scuipatul în sân, retragerea cu doi paşi la trecerea pisicii negre, invocarea simetriilor numerologice. Spre împrospătarea memoriei, Reghecampf a descins pentru înscăunarea nocturnă după ce fusese poftit afară de Neftci Baku, unde aşteptările angajatorului depăşiseră voiniceşte rezultatele angajatului. Conform expresiei de largă circulaţie rurală „a stat la echipă cât capra la ţap”, Reghecampf a petrecut acum şapte meciuri la Craiova, după care a plecat în zona arabă. Şapte meciuri, câte unul pentru fiecare stea pe care se spune că ar avea-o Burj-al-Arab. Şapte meciuri la capătul cărora patronul Craiovei va fi avut deja ocazia să sublinieze ponderea cinematografică a cifrei în cauză, de la „Şapte păcate” la „Seven” şi de la „Cei şapte magnifici” la „Cei şapte samurai”, cu trecere prin „Şapte mirese pentru şapte fraţi”.

A nu se crede că banca tehnică a lui Neftci Baku a rămas neocupată după demiterea lui Reghecampf. Pe ea s-a instalat, nu cu foarte mult în urmă, Adrian Mutu, care izbutise să se propulseze de la Rapid cu cinci zile înainte să înceapă campionatul. Performanţele lui Mutu la Neftci încap pe un bilet de metrou – şi tot mai rămâne loc. Mai pe şleau spus, românului i se pregăteşte chiar în zilele astea debarcarea, fiindcă nici el nu şi-a meritat banii. Ca de altfel nici Reghecampf. Naşul şi finul au arătat totuşi cum e cazul să se înfăţişeze pe scena fotbalului doi oameni studioşi, care ştiu exact când e bine şi folositor să dea Baku. În rest, cât de aproape e concedierea şi cât de pronunţată se arată unda ei de şoc nu mai contează. Câtă vreme contul a fost umplut conform înţelegerii parafate, stânjeneala şi reproşurile la adresa propriilor prestaţii sunt mofturi. Reghecampf şi Mutu au dovedit, în schimb (nu c-ar mai fi fost nevoie), cât de păguboasă e angajarea unor oameni care s-au învârtit ani la rând în tocana râncedă a campionatului românesc, cu garnitura ei de bube, mucigaiuri şi noroi.

Reghecampf a părăsit Craiova după ce fusese pus în funcţie pentru campionat şi după o victorie cu Sepsi. Mutu a plecat de la Rapid după ce făcuse perioada de pregătire şi adusese la echipă câţiva jucători pentru care insistase. Dezertarea lucrativă a ambilor pune problema criteriului moral, însă asta doar pentru candizii care mai cred, inadaptaţii de ei, în parolism, fidelitate, respectarea contractului  şi alte bazaconii de acelaşi tip. Ceilalţi, adică majoritatea, vor aproba şi chiar vor aplauda această abandonare „Pentru câţiva dolari în plus” (ce ţi-e şi cu filmele astea), închinându-se la monumentul pragmatismului şi cugetând că fiecăruia îi e mai aproape cămaşa decât haina. Iar tenorii şmecheriei îi vor glorifica pe cei doi pentru isteţime şi simţul de orientare, recunoscând în ei modele care pot fi preluate profitabil.

Cei doi turişti care simt (din nou) în nări miros de Eldorado au plecat de la echipe care ţinteau titlul de campioană. Spune şi asta ceva, şi anume care e miza reală a acestei competiţii şi cum se combină parodicul cu grotescul într-un simulacru de campionat în care nu prea mai crede nimeni. Cu dezertori gata s-o zbughească de pe bancă la prima tentaţie dinspre Richland, cu arbitri care acceptă să se facă de râs în numele unui interes camuflat fără o minimă abilitate, cu echipe naţionale la care te poţi uita doar dacă prezinţi un certificat de masochist, cu o conducere federală care cochetează cu eternizarea în funcţie, fotbalul din România este în continuare o glumă proastă, la care nu mai râd nici entuziaştii din urmă cu câţiva ani. E un fotbal căruia i se potriveşte din ce în ce mai bine definiţia dată de Georg Christoph von Lichtenberg nimicului: „Un cuţit fără lamă, căruia îi lipseşte mânerul”.