O chestiune de cultură
Cultura nu se reduce la numărul cărţilor citite şi la cel al muzeelor vizitate. Cultura nu înseamnă doar pinacoteci, palate, catedrale şi biblioteci prin care te-au purtat paşii. Un palmares cultural nu se formează strict pe bază de acumulare sârguincioasă a ceea ce oferă zestrea marilor oraşe ale lumii. A asimila cultura unui loc implică, dincolo de bilanţul minunăţiilor văzute (şi de obicei fotografiate), o formă de instalare în mediul unde te expediază la un moment dat viaţa.
Dacă vrei să ai rezultate şi să fii acceptat / stimat de grupul în care intri, e bine să-i prinzi cadenţa. Să-i interiorizezi cutumele. Să-i simţi ritmurile şi să încerci să faci din ele şi ritmul tău. Indiferent unde ajunge, nou-venitul are datoria să ştie ce se face şi mai cu seamă ce NU se face în ţara sau în oraşul cu pricina.
De felul lui, Marius Şumudică e un tip neceremonios. Glumele lui nu-i asigură pătrunderea în Camera Lorzilor, dar îl fac iubit de o bună parte a publicului din România. Şumudică e „de-ai noştri”: un antrenor cu priză la poporet, un om fără brocarturile curtoaziei, de la care poţi aştepta mereu un gest o manifestare insolită.
Editorial de Radu Paraschivescu: O chestiune de cultură!
Lumea ţine minte şi azi sprintul lui din 2011 după Teo Crăciunescu şi felul în care l-a luat la pupat pe fostul arbitru după ce acesta l-a eliminat. Şi dac-ar fi numai asta. Tot Şumudică e cel care a simulat dezechiparea, în plină conferinţă de presă, pentru a-şi proba vârtoşenia. Asemenea iniţiative, laolaltă cu declaraţii când amuzante, când belicoase, rămân în memoria privitorului de fotbal şi-l împing la tot felul de consideraţii, nu toate amabile.
Numai că stridenţele balcanice ale lui Şumudică nu au cum să suscite aceleaşi reacţii în alt spaţiu. Înainte să plece de la Al Shabab, la sfârşit de meci, Şumudică îl prinde de mână pe Khaled al Baltan, conducătorul echipei, şi încearcă să-i ridice mâna pentru a-l proclama învingător, ca la box. Conducătorul sesizează penibilul situaţiei şi se străduieşte să-şi retragă mâna. Cum însă a persevera în eroare e diabolic, după vorba latinească, Şumudică trece la nivelul următor şi-şi pupă conducătorul pe creştet, pe turban sau pe ce găseşte. Şi nu doar pe teren, ci şi în afara lui, când al Baltan face declaraţii la microfon.
E de-a dreptul straniu că Marius Şumudică n-a încercat asemenea metode de exprimare a afecţiunii în România, de exemplu, pe lângă Ioan Niculae (e posibil, ce-i drept, să se fi simţit descurajat de circumferinţa şi de manierele bruşte ale acestuia). E şi mai straniu că el face aşa ceva într-un loc străin, departe de casă, într-un mediu în care protocolul de abordare nu-ţi îngăduie să te porţi ca la nuntă sau botez. Cam cu trei decenii în urmă, la festivalul George Enescu, preşedintele de atunci al României, încă nepedepsitul Ion Iliescu, a urcat pe scenă şi s-a purtat tot ca un arbitru de ring. Cu cine? Cu nimeni altul decât Yehudi Menuhin, unul dintre marii violonişti ai lumii, căruia i-a ridicat mâna în văzul unei asistente jenate, care apucase să observe licărul consternat din pupilele artistului.
„Cultura locului nu înseamnă doar gastronomie, arhitectură, cluburi de jazz şi obiceiuri”
Filosofia tactilului are paliere de subtilitate şi de simbolistică la care un antrenor exploziv şi extrovertit ca Şumudică pesemne că nu se va fi gândit. Ar trebui s-o facă totuşi, măcar acum. Nimeni nu ştie încotro îl poartă viaţa. Dacă ar semna un contract cu o echipă din Japonia, s-ar putea ca Şumudică să-şi vadă exuberanţa taxată cu asprime. Atingerea interlocutorului e o ofensă gravă în Japonia, mai cu seamă când nu-l cunoşti sau îl cunoşti superficial. Osaka nu e Giurgiu din niciun punct de vedere. Într-o ţară latină, da, poate că Şumudică n-ar fi riscat mult. Într-o ţară asiatică, nu ştii căror consecinţe te poate expune un impuls nestăpânit la timp. Iar asta înseamnă pur şi simplu să-ţi iei reperele culturii în care urmează să trăieşti şase luni, un an sau doi. Cultura locului nu înseamnă doar gastronomie, arhitectură, cluburi de jazz şi obiceiuri. Ea cuprinde şi un ansamblu de manifestări în societate pe care e indicat să le cunoşti ca să nu te trezeşti ştampilat drept gafeur. Non-conformismul e bun doar dacă nu deraiază în inadecvare grosieră.