Eu, Supremul. Ei, pigmeii
„Ei râdeau în vestiar după meci. Râdeau şi cântau.” „Ei” sunt jucătorii Farului, surprinşi în plină celebrare după o victorie mincinoasă cu Voluntari. Antrenorul lor e cătrănit şi se vede treaba că are motive. De la un meci la altul, Farul devine o enigmă greu descifrabilă. Oscilaţiile sunt prea mari, aşa că nu prea mai ştii ce să crezi. Acolo, pe teren, se vede un amestec de infatuare şi entuziasm, de tinereţe şi suficienţă, de inventivitate şi torpoare. Iar Hagi ştie că ezitările astea nu fac bine. O ştie şi promite măsuri. Asta înseamnă restructurare şi, expresie fără echivoc, „curăţarea vestiarului”. Hagi nu vorbeşte pentru prima dată despre această operaţiune cu profil sanitar. A făcut-o şi după ultima etapă din campionatul trecut, numai că atunci euforia, ovaţiile şi dansul au acoperit întru câtva mesajul. Acum, în schimb, nu prea mai există motive de zbânţuială şi antren. Echipa e inconstantă, iar unii dintre jucătorii ei nu par conectaţi la exigenţele – interne sau europene ale – noului sezon.
Editorial Radu Paraschivescu! Eu, Supremul. Ei, pigmeii
„N-o să mă dea ei afară pe mine. O să plece ei”. „Ei” sunt, desigur, tot jucătorii Farului şi tot după victoria mincinoasă cu Voluntari. Dar dacă acel 4-1 a fost baftă chioară plus Buzbuchi, cum susţine Hagi, recentisimul 3-2 cu Urartu cum poate fi prezentat? Ce etichetă îi punem? Şi cum îl disecăm, în aşa fel încât să pricepem totuşi ceva din misterul acestei cvasicompromiteri în faţa unei echipe în care suflarea microbistă vedea o victimă numai bună de întins pe altar? Ce să pricepem din fotbalul de astăzi al acestei echipe? Din zecile de pase la adversar, din candorile defensive, din crizele prelungi de inspiraţie, din care te smulge uneori un „moment Mazilu” sau o boroboaţă a adversarului? Care e tâlcul acestui fotbal şleampăt, produs de aceiaşi jucători care înfulecau jăraticul de pe tipsie cu puţine luni în urmă? Ce să fie aici? Doar automulţumire? Sau ceva un pic mai grav?
„Mă rog de ei să alerge, să marcheze omul, să aibă agresivitate”. Atenţie mare la „mă rog”. S-ar putea ca în aceste două cuvinţele să se afle una dintre cheile misterului. Şi se prea poate ca misterul să nu ţină de bioritm şi recuperare, de concentrare şi acurateţe, de presing şi agresivitate. S-ar putea ca fisurile apărute să aibă altă cauză, iar cauza să ţină de o anumită formă de contestare dinspre vestiar spre antrenor. Dinspre pigmei spre gigant. Poate e doar o impresie, dar se simte la Farul adierea a ceva care aduce a răzvrătire. Pare neplauzibil, pare ilogic, de acord. Dar realitatea are uneori obiceiul de-a lua logica elementară şi de-a o face franjuri. De obicei, Hagi nu se roagă. De obicei, Hagi trasează itinerarii de performanţă, sarcini tactice, strategii şi moduri de exprimare. Dispune şi impune, ca în orice structură absolutistă de pe lume. Cuvântul lui e lege, iar cei care nu se supun legii plătesc. De obicei, prin simplificarea peisajului şi plecarea spre alte zări.
„Hagi nu e un satrap asiatic”
De data asta, impresia de la distanţă – repet, o impresie, nimic altceva – e că Hagi îşi simte pusă la îndoială autoritatea. Iar asta e ceva de negândit într-un regim absolutist, luminat sau nu. Hagi nu e un satrap asiatic şi nu lucrează într-o teocraţie unde dreptatea se face cu sabia. Dar are conştiinţa factotumului şi nu concepe că i se pot ciobi statura şi anvergura. Şi în fond cine să i le ciobească? Nişte tineri care – extremă insolenţă – îşi permit să râdă în vestiar după o victorie cu 4-1? Aiasta, Maiestate, nu se poate, ar fi spus Lascăr Catargiu. Şi chiar a spus-o cândva, la urechea unui rege propriu-zis, nu metaforic. Ce disciplină de vestiar e aia unde predomină veselia, râsetul şi cântecul? De ce nu sunt domnii jucători pătrunşi de ziua proastă pe care au avut-o, chiar dacă au învins? De ce nu aşteaptă săpuneala cu capul în pământ, într-o asurzitoare tăcere? Cum îşi permit să fie totuşi tineri, cu toate micile alunecări pe care le presupune frăgezimea vârstei?
Au existat multe conferinţe de presă şi intervenţii în care Hagi a vituperat, a amestecat lucrurile de bun-simţ cu năzărelile, s-a simţit criticat sau persecutat, s-a inflamat până în pragul congestiei şi s-a răstit fără să aleagă la toţi cei prezenţi. Unele au fost siderante, altele lămuritoare, iar altele pur şi simplu comice. Niciuna dintre ele n-a părut însă atât de revelatoare ca discursul la do de jos rostit după meciul cu Voluntari. Da, un discurs în care încă se auzeau ecouri ale dezamăgirii produse de returul de la Tiraspol şi care a părut să anticipeze, nu se ştie cum, brambureala din meciul cu Urartu. Însă dincolo de meciul în sine, Hagi a părut să caute din priviri ceva care până atunci nu apăruse nici măcar teoretic în meniu: sâmburele unei mărunte revolte. Contestarea acelei autorităţi la care nu te îndreptăţeşte doar alonja patronală, ci şi urma lăsată în fotbal. Cine s-a uitat atent în ochii lui Hagi a putut să vadă şi altceva decât nemulţumirea produsă de o pasă aiurea sau de un şut în plopi. A putut să vadă începutul de stupoare al cuiva care nu concepe nesupunerea altfel decât ca premisă a unui scenariu ştiinţifico-fantastic. În fond, cel mai bun roman al lui Augusto Roa Bastos se numeşte „Eu, Supremul”.