Tricolorul negru

Isteria corectitudinii politice începuse deja să se împrăştie prin lume, când universitarul ieşean Codrin Liviu Cuţitaru i-a cerut unei profesoare din America, aflată întâmplător în România, să ia parte la cursul lui practic de „texte”. Profesoara, Jen McVicker pe nume, a acceptat invitaţia şi, odată ajunsă în sala de seminar, a purces la un experiment cultural-lingvistic. Altfel spus, le-a cerut studenţilor să iasă pe rând la tablă şi să treacă într-o coloană toate expresiile pe care le ştiu cu „alb” şi în altă coloană toate expresiile pe care le ştiu cu „negru”.

Rezultatul a fost întru câtva previzibil: cam 90% din expresiile cu „alb” aveau conotaţie pozitivă, pe când 90% din expresiile cu „negru” aveau conotaţie negativă. Concluzia lui Jen McVicker a vizat un fenomen căruia astăzi unii cercetători îi spun „marginalizare prin limbaj”, iar universitarul ieşean a rezumat experimentul astfel: „Limba engleză şi, prin iradiere, limbile civilizaţiilor mari, poate chiar ale Europei în ansamblul său, înregistrase(ră) în evoluţia ei (lor) istorică stereotipuri mentaliste legate de prezenţa dominatoare a indivizilor, raselor, genului şi claselor puternice, plasându-le – şi lingvistic – într-o zonă a centralităţii autosuficiente”.

Radu Paraschivescu scrie despre tricolorul negru

Numai că această alba-neagra cu alb şi negru nu presupune automat jignire sau rasism. De pildă, albul este culoarea păcii, iar negrul culoarea morţii (a doliului) din străvechime, fără nimic infamant sau discutabil. Pe de altă parte, cartierul bucureştean Balta Albă are un nume departe de orice aluzie elitistă, dimpotrivă, pe când localitatea dobrogeană Negru Vodă nu se poate plânge de vreo intenţie peiorativă, ca de altfel nici piesa celor de la Phoenix. În baletul limbii române se întâmplă uneori să strângi bani albi pentru zile negre şi să faci alteori noapte albă – fie la câte un chef năprasnic, fie dacă eşti muncit de gânduri negre. E pus în joc aici un fel de ying şi yang contrastiv pe care nimeni nu-l poate bănui de intenţii impure.

Teoretic, nici tricourile negre ale grupărilor de falşi patrioţi din tribune n-ar trebui suspectate de vreo agendă ascunsă. Poate că e vorba de o simplă înclinaţie vestimentară şi de nimic altceva, îţi spui dacă vrei să mimezi candoarea şi ignoranţa. Dacă nu vrei, te poţi gândi la „Cămăşile negre” şi la „squadrismo”, adică la ceva care s-a chemat oficial Milizia Volontaria per la Sicurezza Nazionale şi a fost înfiinţat de Mussolini în 1923. (Cine vrea un roman splendid despre „Il Duce” are la dispoziţie varianta românească a cărţii lui Antonio Scurati, apărută la Editura Litera cu titlul „M. Fiul secolului”.) După cum se ştie, squadriştii lui Mussolini n-au câştigat niciun premiu pentru tandreţe sau bune maniere. Stilistica lor presupunea altceva şi e de presupus că tocmai acest modus operandi îi va fi sedus şi pe românii cu tricouri negre care se răfuiesc prin tribune – de cele mai multe ori, cu cineva care nu e de faţă. Cu Ungaria, dar nu numai cu ea. Cu Federaţia, dar şi cu alte organisme.

De ce te îmbraci în negru dacă nu eşti în doliu? Nu fiindcă eşti gras şi ai aflat că negrul slăbeşte, ci din dorinţa de-a produce un cocteil de respect, teamă şi admiraţie printre semenii din apropiere, pentru aerul viril pe care-l degajă plutonul, ceata, grupul, târla sau cum i s-o mai spune. „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină” rămâne un îndemn eminescian la mormântul lui Aron Pumnul şi nimic altceva. E o distanţă uriaşă între acest omagiu postum şi excesele săvârşite de entităţile puse la copt cu niscai ani în urmă de George Simion şi de ajutoarele lui. Şi nu e doar distanţa dintre cultură şi absenţa ei, ci şi – la fel de grav, dacă nu mai grav – distanţa dintre uz şi abuz. Nu se poate şti dacă există o legătură directă între măscările şi violenţele băieţilor cu tricouri negre din Andorra la Vella sau de pe Arena Naţională şi iluminiştii care au afişat, cu ani în urmă în Ghencea, bannerul cu filosofica întrebare „Cât ţine o unguroaică rahatul în ea?” şi cu răspunsul „Nouă luni.” (Totul în versiune bilingvă, fiindcă abia aşa eşti cu adevărat european.)

Cu sau fără cămăşi – pardon, tricouri – negre, faptele sunt aceleaşi. Li se adaugă ceva la fel de scârbos, care ţine de compromiterea şi tăvălirea prin noroi a  unor cuvinte incapabile să se apere de afront. Faptul că-ţi iei un nume latinesc nu-ţi cauţionează sulfuroşeniile şi bâzdâcul cu pumnul gata de lovitură, după cum pitirea după tricolor şi patrie n-ar trebui să te absolve de sancţiuni. Dacă aşa arată patrioţii, o să ajungi la un moment dat să preferi trădătorii sau apatrizii. „Uniţi sub tricolor”, „Honor et patria” şi „Dulce Românie” nu s-ar cuveni să fie paravane în spatele cărora poţi să strigi sau să faci orice. Dacă un criminal în serie îşi ia ca deviză „Carpe Diem” (care nu înseamnă „se crapă de ziuă”), el rămâne un criminal în serie. Dacă un devalizator de bănci îşi comandă un blazon cu „Per aspera ad astra”, el tot devalizator de bănci se cheamă. Terfelirea vinovată a cuvintelor nu poate fi pedepsită. În schimb, poluarea aerului din stadion şi din jurul lui n-are voie să fie trecută cu vederea. Până la urmă, în august 2018 nu s-au simţit doar gazele lacrimogene trimise de jandarmi asupra demonstranţilor, ci şi flatulenţele patriotarde ale proxeneţilor de cuvinte care scot din când în când patria, onoarea şi România la produs.