Statui de fum
Cu destui ani în urmă, când România mai însemna totuşi ceva în fotbal, iar cancanizarea ştirilor sportive era în plină detentă, un reporter de teren l-a pândit pe Roberto Carlos la ieşirea din vestiar şi l-a întrebat într-un soi de protoengleză dacă se teme de Adrian Mutu. Faciesul mereu zâmbitor al brazilianului l-a ajutat să-şi camufleze stupoarea. „A great player, un grande giocatore”, a murmurat complezent Roberto Carlos şi a dat să treacă mai departe. Reporterul, un scai cu pedigri în „Ciulinii Bărăganului”, s-a ţinut după el cu osârdie şi a insistat: „Dar nu ţi-e frică de el?” Pe chipul în general senin al lui Robert Carlos a trecut năluca unei umbre, deşi surâsul s-a păstrat acolo, tencuit parcă de mâna unui meşter priceput. „No, no, senza paura, perche?” s-a mirat fotbalistul, edificat rapid de reporter: „Because Mutu best player Romania”. Cum-necum, fotbalistul a scăpat din marcajul reporterului şi şi-a văzut de drum, mirându-se, poate, nu atât de precaritatea englezei reportericeşti, cât de stupizenia vag insolentă a întrebării.
Radu Paraschivescu scrie despre statui de fum
Tremuriciul prezumtiv al vedetelor din toată lumea la vederea unui român cu şort şi jambiere a fost una dintre formele de adjudecare a unui statut spre care aspiram ştiind că nu-l puteam obţine. Cealaltă formă a constat în împroprietărirea metaforică (şi frazeologică) a fotbalistului român cu clubul la care juca şi unde nici măcar nu era titular – ba de multe ori banca de rezerve îi săpa şanţuri pe fese. Patriotismul de iarmaroc al presei, cuplat la ambiţia de-a dovedi lumii că „În lume nu-s mai multe Românii” (slavă Domnului), a dus la o inflaţie de identităţi deraiate. Aşa au apărut „Valencia lui Adi Ilie”, „Juventusul lui Adi Mutu”, „Getafe-le lui Gică Craioveanu” sau „Roma lui Cristi Chivu”, în care fotbaliştii păreau să aibă statut de patroni, nu de angajaţi. Conform modei din epocă, prenumele vedetei era obligatoriu diminuat, în logica unei familiarităţi care putea fi găsită oricum şi în lojele stadioanelor româneşti. Dacă decidenţii pe banii lor erau Jenel, Gigi 1 (cum, cine?), Gigi 2 (Ştefan), Gigi 3 (Neţoiu), Mitică, Romică şi alţi „ică”, de bună seamă că şi fotbaliştii erau Gică, Adi (1+2), Cristi şi aşa mai departe.
De la o vreme, de când nu mai contăm în lume decât ca notă de subsol a fotbalului, presa a schimbat macazul. Marele demers este acum transformarea nimicului în ceva. (În 1990, la stabilirea primului buget românesc în libertate, Andrei Pleşu, pe atunci ministrul Culturii, a anunţat că ministerul lui primise 0,38% din PIB, adică „nimic virgulă ceva”.) Şi cum să lucrezi mai bine în orizontul unei asemenea transformări decât mimând interesul străinătăţii pentru diverşi români tineri şi supralicitaţi? Zis şi mimat. În ultimele zile, naţionala de tineret pare supusă unui asediu tranzacţionist pe care-l orchestrează agenţii cluburilor lacome din Occident. Inadecvarea e cu atât mai mare cu cât zisa naţionala de tineret a încheiat meciul de acasă cu Spania aşa cum l-a început: bâjbâind în genunchi după o minge la care a tânjit la fel de mult ca diabeticul la savarină.
După România-Spania 0-3 se impun scuze publice, necum fantomatice vânzări de jucători spre Vest. Când colo, după episodul „Louis Munteanu la Fiorentina”, s-a dat cep interesului pentru alte holograme triste ale meciului de miercuri. Aflăm deja că la Octavian Popescu s-a format o coadă în care subzistă emoţionaţi reprezentanţii Fiorentinei, Romei şi ai Bolognei. Pe de altă parte, Juventus în carne, oase şi dungi a angajat, zice-se, „negocieri secrete” (dacă au fost secrete, cum de s-a aflat atât de repede de ele?) pentru acelaşi fotbalist umflat cu pompa de vulcanizare. Asta spre a nu mai aminti că prin martie Crystal Palace ar fi oferit (ce ne-am face fără aceste formulări precaut-ipotetice?) bani frumoşi pentru Adrian Mazilu.
În bancurile de pe vremea regimului comunist, se spunea că trecutul de ilegalist al tânărului Nicolae Ceauşescu era pe jumătate real: el se ascundea, dar de căutat nu-l căuta nimeni. S-ar putea ca şi aici, în transferologia românească, să se petreacă lucruri paralele cu situaţia de fapt. Nu e exclusă cosmetizarea forţată a anumitor fotbalişti în ideea că păcălirea clientului e justificată până la urmă – nu etic, dar ce treabă să aibă etica aici? – de cuantumul comisionului.
Nu e exclusă nici minţirea de sine, o strategie la modă în zilele astea în România fotbalistică. În ideea asta, născocirea unui interes al străinătăţii pentru unul sau altul dintre fotbaliştii tineri ar contura mai bine iluzia că mai reprezentăm ceva în fotbal. Din păcate, cei care trag spuza pe turta transferurilor uită un lucru: că iluziile nu au contur. Nici ele, nici statuile de fum sub douăzeci şi unu de ani, a căror exportare o mimăm voiniceşte, aşa cum facem deja de nişte ani. Rezultatele se ştiu, se văd şi dor.