Răzvan Lucescu, un om singur

Am mai văzut asta, știm la ce să ne așteptăm. Viclean, Mircea Sandu își pregătește terenul. Îl susține ferm pe Răzvan Lucescu, dar recită la repezeală, pe nerăsuflate, 3-4 nume de antrenori care‑l pot înlocui pe selecționer, semn că s-a gândit deja la problema asta.
Probabil că nici Răzvan Lucescu nu-și face iluzii. Pornește solitar joi, odată cu turneul din Cipru, spre marea încercare a carierei de antrenor. Ceea ce, vreme de aproape doi ani, a fost un alint stupid (în care, știindu-se susținut de șefii FRF, și-a permis să arunce dispreț către toți cei care-l lăudaseră), s-a preschimbat într‑un blestem. Și-a învățat jucătorii că sunt singuri, că suporterii nu-i merită, că presa îi pândește, că arbitrii îi fură, că toată lumea le vrea răul. Și-a îngreunat inexplicabil misiunea, pentru că beneficiile au fost nule, iar pagubele, irecuperabile. Dușmanii pe care i-a avut încă de la bun început nu s-au lăsat înduioșați, iar ceilalți, foștii aliați, s-au îndepărtat dezamăgiți. A mizat pe mesajul negativ și acum e, în sfârșit, așa cum a profețit, singur.
Pe 26 martie, la Sarajevo, România merge dezbinată să-și joace șansa cu Bosnia. Pentru Lucescu junior, nu există cale de mijloc. Învinge (sau obține măcar un egal) și ține în vizuini haita care-l adulmecă deja. Sau pierde și pleacă. În acest ultim caz, pentru o lungă perioadă de timp, cariera îi va fi însemnată, asemenea unui stigmat, cu numărul 56, locul pe care a dus naționala.