Am mai văzut asta, știm la ce să ne așteptăm. Viclean, Mircea Sandu își pregătește terenul. Îl susține ferm pe Răzvan Lucescu, dar recită la repezeală, pe nerăsuflate, 3-4 nume de antrenori care‑l pot înlocui pe selecționer, semn că s-a gândit deja la problema asta. Probabil că nici Răzvan Lucescu nu-și face iluzii. Pornește solitar joi, odată cu turneul din Cipru, spre marea încercare a carierei de antrenor. Ceea ce, vreme de aproape doi ani, a fost un alint stupid (în care, știindu-se susținut de șefii FRF, și-a permis să arunce dispreț către toți cei care-l lăudaseră), s-a preschimbat într‑un blestem. Și-a învățat jucătorii că sunt singuri, că suporterii nu-i merită, că presa îi pândește, că arbitrii îi fură, că toată lumea le vrea răul. Și-a îngreunat inexplicabil misiunea, pentru că beneficiile au fost nule, iar pagubele, irecuperabile. Dușmanii pe care i-a avut încă de la bun început nu s-au lăsat înduioșați, iar ceilalți, foștii aliați, s-au îndepărtat dezamăgiți. A mizat pe mesajul negativ și acum e, în sfârșit, așa cum a profețit, singur. Pe 26 martie, la Sarajevo, România merge dezbinată să-și joace șansa cu Bosnia. Pentru Lucescu junior, nu există cale de mijloc. Învinge (sau obține măcar un egal) și ține în vizuini haita care-l adulmecă deja. Sau pierde și pleacă. În acest ultim caz, pentru o lungă perioadă de timp, cariera îi va fi însemnată, asemenea unui stigmat, cu numărul 56, locul pe care a dus naționala.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER