Asta înseamnă să fii suporter?!

Nici măcar interdicția de a juca vreo trei ani în Europa nu va stăvili valul de huliganism înălțat în ultimii ani pe stadioanele din România. Nu doar la Dinamo, ci în toată țara.

Boala e prea veche, iar timpul curabilității a expirat demult. Stadioanele se află sub ocupația forțelor retardate de ani buni, iar complicitatea noastră, a celor de pe orbita fenomenului, nu face decât să hrănească acest cancer. Ne temem să le spunem invadatorilor gazonului că sunt niște decerebrați penibili pentru care închisoarea ar fi doar un dulce alint, pentru ca nu cumva să primim înjurături la rubrica de comentarii pe Internet, vreun rest de pară la masa presei sau vreun lanț prietenesc peste picioare.

Fotbalul românesc se asociază din ce în ce mai puternic cu imaginea acestor tembeli, definind din păcate doar epifenomenul (scuzați-mă, imbecililor, pentru termen, textul oricum nu vi se adresează!) stării generale din societate. Atunci când discursul public la cel mai înalt nivel al statului se înscrie pe axa găozar-țigancă împuțită, când filosofii devin banali bodyguarzi prezidențiali, iar oițele roz ocupă fotolii ministeriale, nu putem aștepta de la oamenii peluzelor altceva decât un grohăit prelung, o dărâmare a gardului și invadarea dreptunghiului verde. Da, spațiul despre care încă mai credeam că ne aparține, măcar un pic, și nouă.

Dacă asta înseamnă să fii suporter, mai bine jucăm cu tribunele goale sau, mai bine, fără tribune. Direct pe maidan.