Ioan Lucaci (82 de ani, foto, în centru), unul dintre puținii supraviețuitori ai marii echipe ICO Oradea – campioană atât în România, în 1949, cât și în Ungaria, în 1944, când Transilvania de Nord fusese anexată la Ungaria -, își aduce aminte cum stăteau lucrurile în fotbalul românesc în anii din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
„Nu existau meciuri aranjate, nici n-aveam în vocabular așa ceva. Chiar dacă aveam prieteni în echipele adverse, iar acestea aveau nevoie de puncte, în meci uitam de prietenii și voiam să câștigăm. Nu conta că poate nu mai aveam ce să facem cu punctele alea, dar nici nu concepeam să nu jucăm corect.

Trezirea la 06:30, două antrenamente pe zi în bazin, în care „înghite” kilometri, lucru la sală și mult somn, așa ar arăta, pe scurt, programul lui Dragoș Agache, înotător candidat la titlul olimpic

Față în față, nici n-ai zice că ai de-a face cu un înotător de performanță. Nu e nici cine știe ce înalt, nici musculos și nici n-are spatele acela imens, primul lucru care îți sare în ochi la un sportiv care-și face veacul mai mult în bazin decât pe uscat.
Totuși, Dragoș Agache, medaliat cu argint la Europenele din 2010 în proba de 50 metri bras, este marea speranță a natației românești la Mondialele din acest an și, mai ales, pentru Olimpiada de la Londra, din 2012.

„Doamna de fier”
09:30, dimineață, bazinul din Brăila. Prea târziu pentru a-l mai prinde pe Dragoș acolo. Antrenamentul, primul al zilei, s-a și terminat. Pe undeva e normal, atât timp cât ziua de muncă începe la 06:30! Un telefon al Laurei Sachelarie, antrenoarea sa, două vorbe schimbate cu elevul său și apoi către reporter: „A ajuns deja la hotel și se pregătește să doarmă. Dacă mergeți la 12:00, sigur îl prindeți, că se trezește să mănânce”. Asta e! Somnul după antrenament este sacru pentru un înotător. Așa că între timp e loc de două vorbe cu fosta antrenoare a Dianei Mocanu, dar „nu