Meciul de la Istanbul nu a fost „o luptă între musulmani și creștini”, cum decretase simpaticul teolog Gigi, ci o dispută între două echipe mediocre, vulnerabile, neînchegate încă. Turcii erau la primul plonjon într-o partidă oficială, noi râvneam la o reabilitare a Stelei răvășite de transferuri și stoarse de scandaluri administrative. A ieșit un meci amestecat, dăruirea, gafele, virtuozitățile, îmbâcselile, hazardul și logica conviețuind de minune.
În afara golurilor noastre, atârnând greu în destinul calificării, alte două evenimente ne-au fericit. E vorba de prestația lui Bănel, care s-a smuls din uzura, apatia și deruta ce-l cuprinseseră.

Campionatul abia început dă semne de sminteală. În Giulești, unde Rapid, jucând bine, a câștigat cu sprijinul arbitrului în fața Clujului, care a jucat și mai bine, s-au lăfăit necuviințe. Nevricoasă, banca tehnică a gazdelor a incendiat atmosfera, Trică a lovit un oficial bucureștean, Iuliu Mureșan abia a scăpat de scărmăneală, un bețivan fără bilet forța intrarea sub pavăza copilei sale nevinovate, Taher a încheiat bâlciul dansând din buric pe mese ca pe niște tarabe de bazar.

Olimpiadele moderne se bat cu pumnul în piept, zâmbesc candid, agită ramuri de măslin și aruncă porumbei albi în văzduh, dar nu pot înșela pe nimeni. Jocurile de azi nu sunt decât copiii denaturați ai celor strămoșești, când armele tăceau și armonia îmbrățișa lumea.

Campionatul s-a urnit sub zâmbetul superior al Stelei care a spulberat-o pe AS Roma într-un amical semnificând pentru gazde începutul corvoadei și pentru oaspeți sfârșitul vacanței. Prima rundă a punctat disponibilitățile CFR-ului și ale Rapidului, precum și plăcerea perversă a lui Dinamo de a pedala în gol.
Disputele propriu-zise sunt acompaniate de o vânzoleală cu bâte agitate, stârnită de Gigi Becali pentru dislocarea președintelui FRF. Miza e mare pentru patronul ghencear ce și-ar dori un for complice pe drumul roș-albaștrilor spre titlu.

Mâine se dă startul unui nou campionat. Nu unul național, cum am fi tentați să spunem, în virtutea inerției, ci unul multinațional, pestriț, ticsit cu stranieri. S-a exportat puțin, dezlipindu-i pe valoroșii Dică și Săpunaru de sufletul suporterilor. În schimb, s-a importat masiv. Cu precădere, marfă perisabilă, săltată din toate văgăunile, fotbaliști anonimi, unii șchiopi, adică nerefăcuți, alții corpolenți, adică neantrenați, chiar și un toxicoman pocăit. Pilda CFR-ului i-a convins pe mulți, până și pe conservatorul Piți, care râvnește la Didi și Semedo ca să fortifice echipa României. Cu timpul, copiii și juniorii noștri, câți vor mai exista, vor fi ca niște plozi alăptați de o doică de culoare. Te și miri că noul val autohton mai are consistență. A dovedit-o în marțea aceasta la Pistoia, când „Under 23″-ul lui Săndoi a ținut piept olimpicilor italieni. Ei, tehnici, combinativi, insistenți. Noi, necomplexați și bătăioși. Tătărușanu, Pantilimon, Ochiroșii, Deac, Stancu, Gângioveanu, pe Șt. Radu nu-l mai punem la socoteală, căci și-a luat zborul, sunt elemente de mare perspectivă, piese locale prețioase în ghiveciul multietnic al campionatului nostru.

Așadar, Germania și Spania în finală. Zgâlțâiți teribil de turci, nemții au câștigat in extremis, după ce Zeița Fortuna, vestită pentru neseriozitatea ei, a părăsit în ultima clipă iatacul Împăratului Terim pentru a se refugia în cortul soldatului Löw. Corcind forța cu eleganța, nemții au urcat în finală tractați de un teuton blond cu temperament latin, al cărui nume scrâșnește urât în urechea bătrânului Aragones. Căci Schweinsteiger se poate traduce prin „porc desfrânat”. La rându-le, turcii au evoluat din nou încântător, depășindu-și condiția de outsideri, cu fotbalul lor total tăvălit prin patriotism.

Teribilismul este un substantiv privat. Aparține tinerilor. Zgândărindu-l, poate produce fiori de bucurie, dar și de groază. Te ciocnești zilnic de el. De pildă, pe șosele. Plecasem sâmbăta trecută spre Ploiești. Coloane tradiționale de mașini în ambele sensuri. Printre ele, pe axul șoselei zbârnâiau motocicliștii. Unii, puțini, cuminți, stăteau în spatele tău și te depășeau când era cazul. Cei mai mulți ambalau motoarele cu voluptate, accelerând nefast, dansând macabru pe muchia coasei. La intrarea în Tâncăbești, un refulat de acest gen, care tocmai defilase cu zgomot printre mașini, accidentat, zăcea nemișcat într-o baltă de sânge, lângă motorul său ajuns o tinichea inutilă. Îi sărise o cizmă din picior și ciorapul alb părea un steag inutil cerșind prea târziu îngăduința morții.

N-am murit frumos în „grupa morții”. Nu ne-am întors acasă nici sub scut, nici pe scut cum sfârșesc eroii. Ne-am zvârcolit cu Franța. Am tresărit cu Italia. Am intrat resemnați în abatorul Olandei. Până la urmă, ne-am vândut ieftin pielea. O generație mai mult țâfnoasă decât orgolioasă a ratat o șansă a afirmării plenare.

Bățos, tenebros, logodit, zice-se, cu norocul, Pițurcă inspira încredere și trezea speranțe ca un vraci care-și descântă fiertura bolborosind suveran. Erorile lui în materie de selecție i-au fost șoptite înainte ca tricolorii să intre în foc, cu speranța secretă că s-ar putea să ne înșelăm noi, de pe margine. Acum e cazul să i le reamintim ca un reproș grav. După cum s-a văzut, doar Lobonț a strălucit, acompaniat oarecum de Raț, Chivu, Rădoi și Goian, ultimii doi

Fotbalul tricolor este ambițios, dar dezarmat. Ne-am făcut iluzia că ne vom cățăra pe culmile Europei, însă Olanda ne-a îmbrâncit elegant, așa cum conduci afară dintr-un local de lux un proletar îmbrăcat în frac, dar cu pantofii nelustruiți și gulerul boțit. Nu se putea altceva. Oricum, am depășit așteptările, ținând la respect două finaliste mondiale cu fotbalul nostru migălos și tenace. Mobilizarea a fost exemplară, stropită cu sânge și lacrimi, suflul tribunei, fierbinte, iluziile țării, mărețe. Nu poți extrage mai mult dintr-un campionat mediocru, înmuiat în gâlcevi și abuzuri. Nu poți pretinde imposibilul de la niște stranieri ce-și gospodăresc cariera pe la echipe oarecare, cu excepția lui Chivu și Mutu, zeii noștri uzați.

După ce a ținut Franța în hățuri, Pițurcă a pus pintenii pe Italia. Altfel spus, am remizat cu finalistele ultimului campionat mondial, ceea ce vorbește de la sine despre forța actuală a echipei naționale. Atuurile noastre? O tactică adecvată, o stare de spirit pozitivă, putere de sacrificiu, o conectare afectivă nemaiîntâlnită mărturisită și de patosul cu care tricolorii își cântă Imnul național pe care altădată îl mormăiau încurcați. Și nu în ultimul rând, valul amoros ce se revarsă din tribuna înțesată cu suporteri.

Dintr-o echipă proletară, salutată de mecanicii de locomotivă cu țignale și nori de fum când trenurile treceau prin dosul tribunei a doua, Rapid a ajuns un club îmbuibat. Macazul l-a schimbat Fathi Taher, un nabab secretat de lumea arabă, care a preluat frâiele de la un îmbogățit de război meschin și ezitant cum este Copos.

Descălecând în Giulești, Taher a aruncat două bombe. Aducerea lui Bölöni pe banca tehnică și înlocuirea actualei arene, șubredă și demodată, cu una de ultimă generație. Prima a și explodat, a doua fumegă ușor, în așteptarea deznodământului. Ceea ce înseamnă că Rapid vizează un fotoliu de lider, părăsind scaunul șchiop de outsider de profesie. Evident, aspirațiile costă. Loți va fi cel mai bine plătit antrenor din România, politica pungii largi fiind aplicată și în materie de transferuri.

Un campionat sub anchetă, ecoul unor vânzări dubioase de jucători, nebulozitatea transferurilor, încăierarea dintre FRF și Ligă, nimic nu mai impune acum când Pițurcă a sunat goarna.

Pentru fotbalul nostru șchiop, pervers și sărăntoc în ultimă instanță, este o mare realizare că figurăm la un turneu final continental. Piți, Piți a ajuns pe toate buzele. Pare un nume de alint, de motan domestic, dar nu-i cazul, căci antrenorul naționalei e, de fapt, o fiară calmă, pândind marea lovitură. Să recunoaștem, s-au adunat niște nori. A ieșit din cărți, accidentat, Ovidiu Petre, această corabie de luptă navigând printre bărcuțe fragile. Umărul lui Chivu, adică umărul naționalei, a scârțâit. Marica are și el probleme. Rece, introvertit, Piți se scutură de toate sugestiile, bazat doar pe oamenii lui.

Fotbalul e în vacanță. Una zgomotoasă și otrăvită. Veștile balansează între țărmul turcesc, unde tricolorii, când nu se zbenguie, își fac eternele cumpărături, și prispa casei, unde corupția din campionat e răscolită, stârnind un miros greu, iar „Kaiserul” și „Corleone” se mușcă de beregată.

Autoritățile au tresărit brusc, tăbărând pe protagoniștii mizeriei. În prim-plan, Gigi Becali împunge timpanul și văzul națiunii, îmbâcsind sticla televizorului și pagina de ziar. Putred de bogat, dubios, flecar, vanitos, veleitar, filantrop de conjunctură, cu rădăcini frivole în fotbal de pe vremea când îl cocoloșea pe Hagi prin locande fără să-l vadă jucând, Gigi și-a fixat o țintă politică ambițioasă. Temându-se de rivalitatea unui protagonist cu priză la un electorat pomanagiu, conectat la spiritul de turmă, în plină campanie de alegeri, puterea a hotărât anihilarea unui asemenea inamic de anvergură, compromițându-l. Chipurile, în numele stârpirii corupției, într-o țară unde ea se lăfăie la toate nivelurile, s-a declanșat o așa-zisă operațiune de asanare a fotbalului, această mare industrie a plăcerii vulgului. Ațâțat, DNA-ul l-a încolțit pe Gigi, ca și pe alții mai mititei, după ce ani de zile patronul Stelei flutura la vedere sacoșele cu bani negri, clamând avantajele înșelătoriei, fără să se sesizeze cineva.

Punct ochit, punct lovit. Gigi a anunțat că ar vrea să renunțe la politică!

CFR Cluj și-a confirmat puterea. A dobândit și Cupa cu trupa sa de stranieri veleitari cu care a reușit să sugrume vâna autohtonă. Merită admirație și felicitări.

După cum se știe, evenimentul s-a desfășurat la Piatra-Neamț. Acolo unde fotbalul agonizează și protocolul e în toi. Mare maestru al festinurilor, primarul Ștefan a asigurat un cadru captivant. Semănând, în condițiile unei retrogradări încă nedezmințite, cu patronul unui cazinou de lux înălțat într-un deșert. Meciul a început moale, învârtoșându-se pe parcurs. Precipitat, Urziceniul a părăsit tiparul său tactic îndeobște riguros, bazându-se doar pe elan. Învingătoarea s-a bătut cu ardoare, alimentată de complexul de superioritate al unei campioane. Până la urmă, individualități ca Semedo, Stăncioiu, Tony sau Ruiz au făcut diferența.

Așa cum bătrânii, fie și nevoiași sau falnici, răsfoiesc cu nesaț albumul de amintiri, tot așa și fotbalul nostru, vechi de vreo 100 de ani, își lustruiește istoria, dibuindu-și paginile glorioase.

La umbra unui campionat contorsionat și a unei perspective nebuloase la Europenele care se apropie ne place să aniversăm evenimente copleșitoare. Mai ieri am serbat un sfert de secol de când am învins Italia, campioana lumii, la București. Azi evocăm cea mai strălucită ispravă a fotbalului nostru, dobândirea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua, într-o seară magică de 7 mai. Nu mai povestim lupta cu un monstru sacru, FC Barcelona. Și cine nu a privit-o și cine nici nu era născut pe vremea aceea au avut ocazia să o admire reluată pe micul ecran. Un meci curat, tehnic, în priza unei tensiuni decente, lămurit după prelungiri prin

Sâmbătă noapte, un petic de Americă a fost cusut peste București. O mare gală de box cu toate ingredientele, sală plină, jocuri de lumini, muzici, fetișcane ademenitoare, arbitri scorțoși, antrenori pătimași, imnuri, steaguri, barosani în tribună, confetti, camere tv adresându-se mapamondului.

Semifinalele Cupei, pe ultima turnantă a unui sezon maculat, au reabilitat fotbalul onest, biciuit de miză. Meciurile au semănat cu doi lujeri de crin izbucniți dintr-o mocirlă. Chiar dacă, zbătându-se între limitele fotbalului nostru, n-au atins o cotă valorică înaltă. CFR a împletit monotonia cu tresăririle dinamice

Acum un sfert de veac, România era, ca și astăzi, o țară codașă biciuită de ambiții fotbalistice. Fotbalul trăia împuns de șmecherii și abuzuri, dar piramida lui era solidă, consolidată de contribuția statului, care vedea în sportul rege un strălucit mijloc de propagandă și un canal ideal de refulare a nemulțumirii maselor.

După ce ne desfătăm cu meciuri grandioase între echipe englezești, fotbalul nostru pare debil, împleticit, ros de vicii. Dimensiunea lui se poate oglindi și în media calificativelor ultimei etape, de 1,5 stele (nicio legătură cu Steaua și marșul ei jenant, cu ultima escală la Reghin).

Gheorghe Ștefan – Pinalti, căinând situația jalnică a Ceahlăului în clasament, tocmai regreta într-o declarație publică vechile blaturi care te puteau ajuta să supraviețuiești.

Victoria împotriva Rusiei a venit ca o rază de soare, perforând un fotbal agitat și tenebros. Ca o vopsea atrăgătoare peste o hărăbaie infestată. Ca un extraveral pentru opinia publică pisată de un campionat parșiv manevrat din culise. Ca un tampon binevenit peste panarama unor decorări cu ghiotura pecetluite de medalia lui Deaconu, un arbitru altminteri talentat, ajuns din păcate un fel de maimuțoi înfipt în vârful lăncii cu care Gigi atacă furibund titlul.

Fruntea clasamentului e zbârcită de griji. Revolta amărăștenelor provoacă frisoane. La Iași, liderul a jucat mizerabil, stresat de comploturi și înjunghiat de arbitru. După două victorii cu japca și o surclasare în Giulești până în minutul de pomină 73, Steaua se desprinde in extremis de o codașă, evoluând îmbâcsit

Joi, în Giulești s-a dat cep butoiului cu lături în care trăiește fotbalul nostru. În el înoată jucătorii, vinovați fără vină. Gloata lor