Cum treci peste o criză, ca sportiv? Cum treci peste o criză când tu ești sportiv aspirant, junior? Vorbești cu un psiholog – cum a făcut Ronnie O’Sullivan, iei o decizie – cum a făcut Rafael Nadal, stabilești un obiectiv pe termen scurt sau mediu – cum a făcut Simona Halep. Denisa Gheorghe are 17 ani și le-a făcut pe toate acestea.
Mai mult, a avut și un strop de noroc, când ochii i s-au lipit ca marca de scrisoare de un anunț de recrutare pus la clubul de tenis pe care nu voia să îl mai vadă decât cu un sfert de inimă. De aici, a venit multă încredere, super-mobilizare și o desagă plină cu examene. Dar, la începutul anului, ea s-a hotărât că va merge la Colegiu în State. Și este mult mai relaxată, mult mai bine din punct de vedere mental. ProSport a stat de vorbă cu această fată micuță, de 1,54 m de ambiție și determinare, cu pumn micuț dar sfredelitor, care surprinde cu o abordare diferită.
„Mă gândesc la ce am de făcut ca să îmi ating obiectivul suprem – să ajung în America. La Colegiu. Vreau bursă integrală. Ca să fac asta, trebuie să urmez niște pași. Acolo, o să joc și tenis, o să fac și școală – ceva legat de comunicare, apoi o să îmi aleg: dacă vreau să merg în WTA sau spre un job în domeniul pe care l-am studiat. Unii pun întrebarea – da’ nu o să fii singură? Nu e chiar așa. Când mergi acolo, deja ești integrat într-o echipă, pe care ajungi să o consideri ca o a doua familie. Eu mă integrez foarte repede, sunt foarte sociabilă. O să îmi fie și greu să las prietenii și familia. Sunt sufletistă și țin mult la oameni, la oamenii care înseamnă mult pentru mine. Dar, o să îmi fie și mai bine„, spune Denisa, hotărâtă. Este echilibrată totuși, deși prin fiecare cuvânt rostit te convinge de convingerea ei.
Semnul discret al victoriei pentru Denisa Gheorghe. Foto: arhiva personală
Vom porni de la scânteia visului Denisei. A visului actual, care o ține ancorată în prezent, fără să însemne că este destinația finală. Prezentul ei se scrie în Constanța, într-una din băncile Liceului Sportiv ale cărui cursuri le-au urmat sportivi de top ai României: Ianis Zicu (33 ani), Horia Tecău (32 ani), Cătălina Ponor (30 ani), Denis Alibec (26 ani) și Simona Halep (26 ani). La LPS este elev și Ștefan Paloși (17 ani), juniorul numărul unu al României în tenis (47 ITF, în fața lui Filip Jianu – 67 ITF), iar în această toamnă liceul a primit un aflux de canotori – ajunși la malul mării cu lotul național. Denisa pleacă de fiecare dată în deplasări cu cărțile după ea. Este și șefa clasei, și premiantă.
Israel: criza, semnele de întrebare, neliniștea
„La începutul anului, am fost în Israel și am jucat două concursuri internaționale. ITF-uri. La primul turneu am pierdut la o fată care apoi a jucat finala – nu m-am supărat, pentru că ea chiar juca bine. Nu aveam multe să îmi reproșez. La dublu, am făcut sferturi. Săptămâna următoare, tot în Israel, am jucat calificări și am pierdut la o fată la care nu ar fi trebuit să pierd. Dar, în decisiv, am început să am dureri de spate și nu am mai putut să fac față. Nu am vrut să mai joc. Sigur, la dublu, am făcut semifinală. Mai rămăsese încă un turneu în serie. Mama îmi spunea că nu trebuie să fiu supărată, să mai joc, ca să prind experiență. Dar, eu eram foarte supărată, nu voiam să mai joc tenis„, sparge gheața Denisa, care trăiește și acum momentele cu intensitate. Povestește rapid, cu ritm alert și sacadat. Ca într-un raliu de tenis.
„Spuneam că nu mai vreau să joc tenis. Că nu mai vreau să aud de sportul ăsta niciodată. Am venit acasă. Nu mai voiam să merg la antrenamente. Am vrut să mă las de tenis, pentru că îmi ziceam că mă bate orice fată. Eram foarte rău„, se critică Denisa. Care accentuează. „Da, eram într-o stare mentală foarte proastă„.
Afișul și adjuvantul din tabăra Simonei Halep
Dacă am fi început povestea cu „A fost odată ca niciodată” și ne-am fi gândit la basm, atunci în povestea protagonistei am fi întâlnit, la un moment dat, un adjuvant de nădejde, care să ajute personajul principal. Așa spun teoriile despre morfologia basmului. În povestea Denisei, ajutorul providențial vine de la o fostă parteneră de antrenament a Simonei Halep: Cristina Stancu, o constănțeancă stabilită în Statele Unite ale Americii – în Texas, căsătorită acolo, dar care încearcă să dea o mână de ajutor și copiilor români talentați la tenis, prin College Placement-ul pe care îl are.
Denisa revenise la antrenamente, după experiența Israel. Cu puțină convingere însă.
„Într-o zi, am fost la antrenament și am văzut acest anunț de recrutare al Cristinei Stancu. Din întâmplare. Când am văzut afișul respectiv, am zis – ia stai un pic! Mi-am zis – băi frate, este păcat să renunț la tenis, pentru că am muncit atâta. Nu pot să dau cu piciorul unei astfel de șanse. Dacă nu aș merge pe varianta asta, nu aș putea să plec din țară la o facultate. Ori, eu asta îmi doresc. Mai știu și că sunt atâția jucători de tenis care au vrut să se lase la un moment dat… nu este nimic nou. Așa am revenit pe drumul cel bun„, spune Denisa.
„Acum este furia asta cu Simona. Toată lumea vrea să ajungă ca Simona (n.r. – Halep). Dar nu îți garantează nimeni că ajungi Top 100. Simona avea calități deosebite față de toți, la cum se mișcă pe teren. Și este foarte determinată. Din păcate, sunt foarte mulți părinți care visează cai verzi pe pereți. Și cel mai mult au de suferit copiii. Cred că ‘treaba’ părinților este să-și susțină copiii, indiferent de rezultate”, Carmen Ion, mama Denisei
Visul american și High School Musical
Mai departe, Denisa ne duce la început de tot. „De mică mi-am dorit să merg în America. Era visul meu. Cred că acolo sunt mult mai multe oportunități decât în țară. Acolo, copiii și studenții sunt mult mai apreciați pentru eforturile pe care le fac cu sportul, cu școala. Sprijinul este mult mai mare„. Denisa s-a uitat și la filme cu și despre viața de Colegiu. A înțeles și ea, ca și mama ei, că fără școală seriosă în SUA nu faci nimic doar cu sportul. „Poți să ai și loviturile lui Nadal, că tot degeaba„. Și, da, și așa s-a conturat visul american. „Mi-ar plăcea să merg la o școală cum am văzut la High School Musical„, admite Denisa. Opțiunea prioritară: Georgia State University din Atlanta.
Astfel, Denisa are acum un număr dublu de examene. Va da Bac-ul românesc, dar și varianta americană de testare, plus examene de limba engleză. Primul, SAT (n.r. – Bac-ul american), îl va da pe 2 decembrie. În martie, va da TOEFL-ul – iar acest examen luat îi permite, oficial, să înceapă turul Colegiilor. „Sunt obișnuită cu examenele la engleză. Am mai dat încă două. Nu este un stres prea mare„, ne asigură Denisa.
„Când eram mică, acasă, eram tot timpul – șpagat, pod, stat în mâini, în cap, în orice”
Dacă ar avea mașina timpului la degetul mic, Denisa și-ar da o șansă de a face gimnastică. Asta deși iubește nespus tenisul, pe care l-a învățat de la șapte ani și jumătate. „Mi-am dorit foarte mult să fac gimnastică. Ba chiar din clasa întâi până într-a patra am avut o colegă care făcea gimnastică ritmică. M-a chemat să văd un concurs de-al ei. Și m-am dus. Eu aveam 7-8 ani. Mama n-a vrut să mă dea la gimnastică – a spus că nu mă dezvolt frumos etc, etc. Eu aveam conformația perfectă – picioarele, sunt destul de micuță… Am mers cu prietena mea la concurs și m-am dus direct la antrenoare: nu vă supărați, există posibilitatea să încerc și eu? Mi-a spus nu, pentru că sunt prea mare.
A fost un moment foarte trist pentru mine. Așa că, gimnastica este sportul meu de suflet, este în inima mea. Când eram mică, acasă, eram tot timpul – șpagat, pod, stat în mâini, în cap, în orice. Mi se pare un sport fascinant – câtă flexibilitate au! Mă uit la concursuri, mă uit și la patinaj artistic, și la călărie. Am călărit în tabără, de plăcere, dar atât. Eu am spus că dacă o să am două fetițe, pe una sigur o dau la călărie- și sper să îi placă! – pe una, la gimnastică – să vedem. Mi-ar plăcea să facă. Nu le-aș obliga, nu! Dar mi-ar plăcea„, mărturisește Denisa.
Denisa este înarmată și cu un zâmbet molipsitor. Foto: arhiva personală
Mama iubea tenisul, așa că a dus-o la terenuri pe Denisa. „Să fac mișcare, să fac un sport. Apoi, am început să fac în fiecare zi, a început să îmi placă din ce în ce mai mult, iar la zece ani am fost și la primul concurs. De atunci am început să o iau mai în serios. Dar…„
Ce faci când viața ta e pe terenul de tenis, într-un fief al baschetului și al fotbalului? Începi cu abecedarul tenisului la 13 ani
Denisa zâmbește. „Sunt din Ploiești… La 13 ani și jumătate am luat decizia, cu mama, să mă mut în Constanța, la antrenorul Mircea Gallan, pentru că mi-am dat seama că dacă rămâneam la Ploiești nu mai aveam nicio șansă să continui tenisul. Nu aveam cu cine să fac antrenamente, nu era la fel de intens și nivelul nu era așa ridicat„.
Pentru familia Gheorghe atunci începe tenisul de performanță. Despre Mircea Gallan, mama Denisei spune că „este un om care face ce-i place. Este un om dedicat. Știe exact ce să facă cu fiecare copil. Eu consider că pe Denisa a luat-o de la zero. Ea când s-a dus la 13 ani la dânsul, a început cu abecedarul tenisului. Făcea câte trei antrenamente pe zi, ca să poată recupera decalajul față de copiii de vârsta ei„. A fost greu. Iar procesul de învățare continuă. Denisa este foarte muncitoare, serioasă și conștiincioasă. A vrut să recupereze, așa că parcă a fost un burete, care a absorbit fiecare cuvânt al profesorului său și a sorbit din ochi fiecare gest al acestuia, pentru a-l memora perfect, ca detectiva Carrie Wells, protagonista serialului „Memorie perfectă” (n.r. – Unforgettable).
„Nu s-a angajat niciodată că, gata, săptămâna viitoare Denisa va fi campioană. Mi-a zis din start că are nevoie să facă multă pregătire fizică, pentru că atunci când a pus-o să facă pași mărunți… era paralelă. Făcuse vreo 50 și era leșinată. I-a spus – Denisa, până și copiii ăia mici, la agrement, fac o mie și ceva, trei mii. A apreciat însă că este foarte conștiincioasă. Este ca un burete, absoarde tot ce îi spune. Ne-a atras atenția – vedeți că trebuie să facă lovitura de dreapta de nu știu câte milioane de ori ca să o dea bine, să își formeze automatism. Trebuie să îi dați timp. Mulți antrenori nu îți spun asta. Nu te pregătesc pentru această așteptare”. Carmen Ion, despre antrenorul Denisei, Mircea Gallan
Denisa Gheorghe are duminica liberă, pentru refacere. Este decizia luată alături de mamă, la sfatul tuturor medicilor sportivi la care a ajuns de-a lungul anilor. „Mușchii, dar și capul – au nevoie de repaus”. Foto: Arhiva personală
Mircea Gallan a fost ‘ALEGEREA’, cu litere mari, pentru că Denisa o știa bine pe Selma Cadâr și pe Roxana Manu, ambele îndrumate de acest tehnician din Constanța. „Este un om care nu își pierde răbdarea – dacă tu ai nevoie să îți explice de 10 de ori, sau dacă îi pui de zece ori aceeași întrebare, dânsul nu se supără. Se supără când nu îl întrebi, deși ai nevoie. Este un foarte bun tehnician și psiholog în același timp. Pentru că noi cu asta ne confruntăm în tenis, în primul rând. În sportul ăsta mentalul face diferența. Dânsul a ajutat-o foarte mult”, completează mama, înainte ca Denisa să dea smash-ul decisiv în acest raliu. „În 2013 și 2014 a fost o perioadă de acumulare, de învățare. Apoi în 2015 / 2016 am jucat mai mult, dar în 2017 – foarte puțin. Am și fost accidentată. Așa că am jucat mai mult în țară„.
Denisa, ai spus cuvântul „accidentată”. Când la 17 ani ai dureri de spate, de genunchi, când te accidentezi – cum treci peste toate astea și revii pe terenul de antrenament? Sincer, nu mi se pare ceva atât de dificil să treci peste o accidentare. Ești pregătit. Când începi să faci un sport de performanță trebuie să accepți că la un moment dat vor apărea și dureri, și astfel de accidentări. Vin la pachet, practic. Dar, pe moment, când se produce accidentarea, ești într-un șoc și te gândești la ce e mai rău. Eu așa sunt. Mi-a trecut prin cap că mi-am rupt glezna, că nu o să pot să mai joc, că trebuie să mă operez – dar, nu a fost decât o entorsă serioasă. Eu băteam câmpii.
Când și cum s-a întâmplat? Anul ăsta. Aproape mi-am rupt glezna. Am făcut o entorsă destul de urâtă, am stat cu ghips mult timp. Mă pregăteam să joc două turnee internaționale, un ITF la București și apoi un turneu de 15.000, tot la București. Dar nu am mai apucat, pentru că m-am accidentat la un concrus FRT la Slobozia. Nu mai jucasem de ceva timp meciuri oficiale și mi-am propus să fie un turneu pregătitor, pentru următoarele două, alea mai importante. Era primul game din meci, 40-40, am alergat la o scurtă și aia a fost. A fost 40-0 la adversară. Am revenit. Ce dacă era primul game? Era important! Terenul era puțin umed, pentru că plouase, eu am vrut să patinez și… mi-a intrat piciorul! Am ieșit pe targă…
Nu te sperie lucrurile astea? Când simt că am probleme de genul ăsta nu continui să forțez, pentru că risc să pățesc ceva mai grav și nu-mi doresc asta. Merg la doctor și ascult de fiecare dată. Nu fac nimic în minus. Iar când revin, o fac ușor. Nu încep să forțez. Cu ajutorul pe care mi-l oferă mama din punct de vedere motivațional, antrenorii, chiar și prietenii – .nu mi se mai pare o problemă.
Două săptămâni la Academia antrenorului Serenei Williams: demolatorul de mituri și „trofeul trofeelor”
Când vine vorba de tenis, ai modele? Serena Williams, dar, fiindcă a fost în vacanță… aș spune și Caroline Wozniacki. Întotdeauna a fost al doilea model pentru mine, după Serena. Anul trecut am fost două săptămâni și m-am antrenat în Franța, la Academia lui Mouratoglou. Într-o zi, mă pregăteam să merg la antrenament – când colo, am văzut-o pe Wozniacki! În secunda doi, m-am dus să fac poză cu ea. În primul moment, am crezut că o confund. Dar, l-am văzut pe tatăl ei și mi-a fost clar… Ea era, clar.
Denisa Gheorghe, alături de campioana ediției 2006 a Wimbledon-ului la junioare și o fostă câștigătoare a prestigiosului Orange Bowl (2005), Caroline Wozniacki. Foto: arhivă personală
Cu ce ai rămas după acele două săptămâni de antrenament, la Academia lui Mouratoglou? Mi-a plăcut foarte mult antrenamentul de tenis, pentru că dimineața făceam individual. Era o oră, dar o oră foarte intensă. Se vedea că antrenorul vrea să te ajute, să îți împărtășească din informațiile lui. După amiaza, era antrenament în grupă de trei sau patru fete. iar în weekend jucam mereu pe puncte și niciodată cu aceeași persoană. Asta mi-a plăcut foarte mult. Făceam schimb de experiențe și vedeam și mai multe stiluri de joc. Dar, din punct de vedere al pregătirii fizice, nu mi s-a părut așa, wow.
Nu? E o surpriză, pentru că, de regulă, sportivii români se plâng de pregătirea fizică și de recuperarea din România. În străinătate, totul e mai bun… Eu mă antrenam mai serios acasă. Dar, din punct de vedere al pregătirii tehnice, am venit cu un plus din Franța. Și cu un minus din punct de vedere al fizicului.
În ce constă pregătirea fizică la tine? Fac pregătire specifică pe teren, dar fac și în sala de forță – de trei ori pe săptămână, pentru că nu-mi permite timpul să fac mai mult. În fiecare zi, pe teren, la antrenament, fac puțină pregătire fizică specifică.
De ce nu a încasat primul cec al carierei
Revenind la stagiul de la Academia lui Mouratoglou… Cu ce amintiri te-ai mai întors? Acolo am câștigat și primul meu premiu – 50 de dolari – la un concurs de la ei. A fost un premiu pe care însă nu am apucat să mi-l iau, pentru că urma să plec de acolo duminică. Băncile sunt închise duminica și în Franța și nu aș fi putut să mi-l ridic decât de acolo. Am rămas fără bani, doar cu cecul. Care este pus bine (n.r. – râde)
Văd că te mândrești cu asta… Sigur! Primii mei bani. 50 de dolari. Dacă mai stăteam o săptămână, mi-i luam. Chiar și așa… A fost un sentiment foarte plăcut pentru mine, care mergeam prima dată acolo: am jucat patru meciuri și am făcut finală. M-am simțit foarte bine. Am jucat un turneu intern, acolo. Eu nu cunoșteam nicio jucătoare. Nu știam cine, cum joacă – nu am avut niciun stres. Am avut trei meciuri, în care am făcut decisiv și le-am câștigat. Apoi, am jucat finală cu o fată care era de la Academie, cu program complet. Se antrena acolo și mergea și la școală acolo. Era de-a casei, deși venea din India. M-am integrat foarte bine, m-am înțeles și cu antrenorul cu care mersesem la acel concurs, și cu ceilalți copii. Mouratoglou nu era acolo, era cu Serena, pentru că atunci când am plecat eu, începea Roland Garros-ul. În schimb, l-am văzut pe Jeremy Chardy. Și pe Wozniacki, cum am povestit. Încă nu era terminată baza atunci, încă se lucra. Aaaa, și încă un lucru…
Ce? Ei urmau să dea niște teste, la diferite materii, în caz că ai fi decis, pe viitor, să rămâi acolo la școală. Dar, eu eram programată să merg la antrenament. Nu aveam în plan să merg la ei la școală, dar, mi-ar fi plăcut oarecum să dau acele teste, să văd exact la ce nivel eram la matematică, istorie, georgrafie. Aș fi fost curioasă să știu în ce clasă aș fi fost acolo, în Franța, comparativ cu România. Mă uitasem, oricum, pe cărțile lor și ce făceam eu la clasa a opta, ei fac la clasa a zecea, sau mai târziu.
Între cele mai scunde jucătoare de tenis din lume s-au remarcat Billie Jean King (1,63 m) – a câștigat, în total, 39 de titluri de Mare Șlem și 22 de trofee la Wimbledon, la simplu și dublu; Dominica Cibulkova (1,61 m) – finalistă în 2014 la Australian Open, fost număr 5 WTA; Jill Craybas (1,60 m) – în 2005 a învins-o pe Serena Williams, dar și pe Marion Bartoli la Wimbledon; Anna Smashnova (1,57 m) – în 2002 a câștigat patru titluri WTA și le-a învins pe belgiencele Kim Clijsters și Justine Henin; Nuria Llogostera Vives (1,55 m) – iberica a ajuns până pe locul 35 WTA și, în 2009, a câștigat proba de dublu de la Turneul Campioanelor, alături de Maria Jose Martinez Sanchez și o eroină a tenisului dinaintea Erei Open – C.G. Hoahing (1,45 m) – britanica activând în anii ’30, până în 1949. Foto: arhivă personală
O altfel de investiție: la psihologul unei campioane europene. La psihologul Elizei Samara
Mama și fiica au înțeles că în viața Denisei trebuie să existe și sprijin pe partea de mental. „Antrenorul meu de pregătire fizică a terminat și psihologia și îmi este foarte la îndemână să discutăm despre orice. Este și fost jucător de volei, de ligă profesionistă. Așa, nici nu mai trebuie să mă mai împart între psiholog și pregătire fizică. Până, acum cinci luni, a mers la Mioara Șincan” – un super-psiholog, de la tenis de masă, psihologul Elizei Samarei. Mioara Șincan s-a retras puțin din imagine, însă rămâne la un telefon distanță – după doi ani de colaborare. La fel și Nicoleta Trifu, soția lui Gabi Trifu.
„Este nevoie de psiholog! Psihologul e vital”, trage concluzia mama, Carmen Ion.
Denisa Gheorghe, pe teren. De la A la Z: mirajul de a se specializa pe dublu
Înălțime: 1,54 m Mâna de joc: dreapta Rever: cu două mâini Serviciu: în ultima perioadă, am lucrat la serviciul meu – mai ales la serviciul doi, pentru că nu aveam deloc încredere. Îl dădeam cu frică și, evident, eram atacată de orice adversară. Am lucrat, așadar, foarte mult la serviciul doi și mi l-am îmbunătățit considerabil. Am momente în care obțin anumite unghiuri foarte greu de atins, ținând cont de înălțimea mea. Jocul de dublu: Acolo îmi intră toate loviturile, nu sunt stresată, chir îmi place foarte mult! Și mă gândeam la un moment dat că aș putea să mă axez mai mult pe dublu decât pe simplu. Tenisul, deși este un sport individual, simt că nu este chiar atât de individual pe cât ar părea. Pentru că în spatele tău ai o întreagă echipă – ai antrenor, ai preparator fizic, ai maseur, ai mai multe. Chiar dacă în teren tu ești singur. Dacă joc dublu și mă și înțeleg cu partenera, atunci îmi place foarte mult. Sunt mai relaxată și este mai mult spectacol. Este mai mult suspans. Parcă este alt sport.
Denisa se simte bine alături de o parteneră. La juniori, clasamentul mondial este unul cumulat pe cele două probe, simplu și dublu. Foto: arhiva personală
Agresivitate: Încerc să joc cât mai agresiv posibil. Asta chiar dacă fac cam multe erori neforțate. Însă consider că mai degrabă cu acest stil de joc ai șanse să ajungi undeva. Cu jocul defensiv nu prea merge. Continui să joc așa până când voi reuși să reduc numărul de erori. Dau out pentru foarte puțin. Cred că asta vine și odată cu experiența. Repet, nu am jucat foarte multe concursuri și atunci nu intră mingile care intră mereu la antrenament. Important este să ajungi să joci bine când trebuie. Suprafața favorită: Am avut rezultate destul de bune pe hard, aș spune că îmi place chiar mai mult decât zgura. Bine, la junioare, se cam fură pe hard. Dar, trebuie să accepți. De multe ori, e neintenționat. Nu vezi exact. Trebuie să joci mai departe. Încă nu am avut oportunitatea să joc pe iarbă. Racheta: fără contract. De 3-4 luni joc cu Yonex, cea albastră – Yonex EZONE DR. Am testat mai multe. Mi-am dorit o rachetă cu capul un pic mai mic comparativ cu Wilson-ul pe care îl foloseam, pentru că la Wilson aveam 104 și era cazul să joc cu un cap puțin mai mic. La racheta asta, capul este de 100. Am simțit că am mai mult control și mai multă forță – chiar de la primele lovituri. Îmi oferă mai multă siguranță. Mi se pare extrem de important să ai încredere în racheta cu care joci. Acum, am și mai multă adâncime. Am simțit că pot să lovesc lung, dar cu mai multă ușurință decât o făceam înainte. Mă ajută și la lovitura de voleu, pentru că este o lovitură mai compactă. Ținuta: Când eram mică, recream unele outfit-uri ale jucătoarelor celebre. Spuneam – uite, mami o rochiță! Uite un costumaș, vreau și asta – dar nu se potrivește cu nu știu ce. Acum nu mai sunt așa. Până la urmă, poți să joci și în pantalon mov cu bluză galbenă, nu trebuie să fii neapărat mov cu mov, sau mov cu alb. Oricum, până la urmă, nu hainele joacă. Jucătoarea ideală: serviciul Serenei Williams, reverul în lung de linie al Simonei Halep, dreapta Jelenei Ostapenko, deplasarea în teren a Simonei Halep sau a lui Caroline Wozniacki , răutatea și determinarea Cibulkovei, voleul Kuznețovei – chiar joacă bine la fileu! Și returul Serenei – bine, de la Serena poți lua tot.
Cu Armin van Buuren către „transa” de meci: „Armin mă ține în priză”
Olandezul care își duce săptămânal, începând cu 2001, fanii în „A State of Trance„, pe frecvențele radio, i-a cucerit inima Denisei, care își pune propria poveste pe refrenul piesei „This is what it feels like”.
Armin van Buuren nu este străin de arenele sportive: a concertat în 2014 la Marele Premiu de Formula 1 de la Singapore, a cântat și pe stadionul olimpic din Sydney, și pe cel din Los Angeles.
„Înainte de meciuri ascult muzica lui Armin van Buuren. Simt atmosfera aia de la Untold și de la Neversea. Când a venit Jason Derulo, am fost și la televizor, acolo, în față. La Untold nu am fost, o să merg la anul, când o să fiu majoră. Nu îmi place muzică din aia, care te adoarme. Pentru că după aceea nu mai pot să joc. Armin mă ține în priză. Când ascult muzică, trebuie să fie optimistă„, ne spune Denisa.
Când vezi ce face pe teren o fată de 20 de ani, ca Ostapenko, puțin mai mare decât tine, ce îți spui? A ajuns acolo prin muncă și dedicare. În plus, apare și talentul. Nu spun că dacă ai talent ajungi sus. Nu, pentru că fără muncă nu ajungi nicăieri. Este un plus, dar pe primul loc vine munca. În sportul ăsta trebuie să muncești tot timpul. Și poate au avut și mai multă baftă la juniorat – au fost susținute de Federație, nu cum e la noi. Dacă ești sponsorizat de Federație – să spunem așa, ai posibilitatea să mergi la mai multe concursuri. Le admir foarte mult pe fetele tinere din circuit, pe Ostapenko, CiCi Bellis, Madison Keys, Sloane Stephens. Multe jucătoare…
25.000 – 50.000 de euro pot însuma cheltuielile într-un sezon, în condițiile în care nu ai sponsor nici la echipament, nici la rachete, iar pentru a putea pleca alături de un antrenor totul se plătește la dublu – cazare, mâncare, avion, plus diurnă. Nu există un maxim pe care îl investești într-un sezon, pentru că totul de pinde de numărul de deplasări, de condițiile în care le faci, de „echipă”.
„Ținând cont de faptul că nu ne susține nimeni cu nimic și că ajutorul financiar vine numai de la familie, este greu. Mulțumim bunului Dumnezeu că deocamdată putem. Însă eu nu aș putea să o țin la o Facultate în SUA„, spune mama Denisei.
„Ok, cheltui bani pentru copilul meu. Dar nu pot să pun presiune pe ea. O fac pentru că vreau, pentru că pot și cred că cea mai bună investiție în ziua de azi este în copilul tău.
Niciodată nu am privit-o ca pe o investiție care trebuie amortizată în x timp. Este o investiție în copilul meu, ca să ajungă un om cu picioarele pe pământ, să fie un om fericit, să nu fie un om frustrat – pentru că din sportul ăsta cred că ies foarte mulți frustrați. Am văzut caz concret: cineva care a făcut tenis, a făcut facultatea de sport pentru că așa au vrut părinții, cu scopul de a scoate bani, dar a ajuns la 40 de ani că nu vrea să audă de tenis. Cuvântul tenis îi aduce numai amărăciune în suflet. Eu nu vreau asta. Faci sportul ăsta pentru că îți place, pentru că îți aduce niște satisfacții, nu neapărat prin cecul primit”, Carmen Ion, mama Denisei
„M-a impulsionat povestea Serenei. Am rămas uimită să aflu că într-un copil atât de mic era atâta dorință de a juca tenis”
Primul hobby despre care vorbește Denisa Gheorghe este cititul. „Cărți de dragoste, cărți SF și psihologice. Și despre sport. Am citit cartea Serenei, pe a lui Djokovic și pe a lui Nadal”.
Și, ce ai reținut de acolo, ce te-a impresionat? Sincer, ce m-a impulsionat pe mine a fost dorința Serenei de a practica acest sport. Pentru că atunci când era mică, tatăl lor a dus-o pe Venus la un concurs. Iar Serena nu era pregătită, era prea mică. Nu putea să participe. Când Venus a avut meci, părinții s-au dus să o susțină, iar Serena a rămas pe acolo să se joace. Și, când s-au întors de la meci, au început să întrebe unde e Serena, că nu o vedeau. Când colo, Serena juca meci oficial. Și până la urmă, prin semifinale, a ajuns să joace cu Venus. Sigur, Venus a câștigat – avea și experiența, și vârsta, și forța. Dar m-a impresionat și am rămas uimită să aflu că într-un copil atât de mic era atâta dorință de a juca tenis. Asta m-a impresionat cel mai mult.
Eși mică, este greu să te gândești că ajungi să joci cu Serena… Dar mi-aș dori să o întâlnesc! Chiar mi-aș dori.
Ai purtat vreun meci, așa, în imaginație, în vis, cu Serena, sau cu vreuna dintre jucătoarele de top? Sincer – NU! Nu-mi place să mă gândesc la lucruri care probabil nu se vor întâmpla, trăiesc în prezent, sunt o persoană realistă. Nu-mi place să bat câmpii, să mă gândesc la minuni.
Prima dată e ca niciodată. Cum „îngheți” când înțelegi ce ți se întâmplă
Denisa găsește ușor în sertarul cu amintiri acel „cel mai drag episod”. „Anul trecut, jucam dublu cu Selma Cadâr. Am făcut o semifinală de dublu incredibilă. Pot spune că a fost meciul vieții mele. După ce am jucat semifinala, mi-am dat seama că urma să joc prima mea finală de turneu internațional. Nu îmi dădusem seama, eram foarte atentă la meci, încântată. Și m-am blocat. Am clacat, nu-mi venea să cred că sunt acolo. Eram în șoc, când a început finala. Am jucat pe terenul central, pe ditamai arena, era multă lume și… n-am putut să joc. La mai puțin de o lună am mai făcut o finală, în Grecia, dar acolo nu am mai fost blocată. A fost un scor strâns. Experiența atunci și-a spus cuvântul. Selma avea mai multă experiență, celelalte două fete la fel. Eu eram pentru prima dată acolo, dar semifinala aceea a însemnat foarte mult pentru mine. Și turneul în sine, pentru că era ultimul an în care puteam să particip, anul următor schimbam categoria. La Mamaia Idu s-a întâmplat„, povestește pentru ProSport Denisa Gheorge. „Era foarte mult de procesat – finală, multă lume, filmulețe, camere, fotograf, prima mea semfinală. Totul era wow. A fost mult, atunci„.
A intervenit psihologul, dialogul, toate acele lucruri mai mici sau mai mari.
„Cred că secretul este să îți fixezi obiective realiste. Pe rând. Dar, acum facem FRT-uri, ca să nu pierdem contactul de tot cu concursurile. După ce își va da examenele, la anul o să trecem la următorul nivel. Să facă turnee afară, mai mari – în mai vrem să mergem la Târgu Jiu, la ITF 15.000. Nu mai are sens să joace la junioare.
Juniorii de multe ori nu prea știu ce au de făcut, merg în derivă. Se duc la turneu, știu că trebuie să câștige neapărat, că altfel se supără mama, tata și întreaga familie. E foarte important să îți fixezi obiective și să fii foarte conștient de ce poți tu în momentul acela. Să nu ceri mai mult decât poți produce. Și să trăiești în prezent – este regula de bază. Denisa, de când și-a fixat acest obiectiv – Colegiul – nu a mai avut probleme”, Carmen Ion, mama Denisei, economist și director economic în domeniul construcțiilor industriale
Careul câștigător. Foto: arhiva personală
Trofeele Denisei sunt în sufragerie. Pe raft. Când intră în cameră, se văd toate. În camera ei, unde visele sunt mari și se adună, sunt cărți, iar pe perete, în formă de inimoară, multe poze cu prieteni, cu familia, cu tenisul ei iubit. Toate puse pe rânduri, dar desăvârșind până la urmă o inimioară. Și, evident, sunt și multe perne. Pentru că Denisa trebuie să doarmă, ca orice sportiv, dar și pentru că îi place să doarmă și când o face trebuie să fie între multe perne. Mai găsești în camera Denisei un urs foarte mare, care cu siguranță știe cel mai bine câte zile bune și câte zile grele a adunat puștoaica de 17 ani. Și mai sunt și două diplome puse în ramă: nu sunt de la tenis, ci de la examenele de engleză, primele date, care stau acum pilon la visul său.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER