INTERVIU | „Recunosc că am o aroganță a mea”. Andrei Pavel, la 45 de ani și două decade de la primul trofeu. „Regret că nu am jucat cu Sampras”. La Roland Garros 2019 e prezent un șofer care, după 17 ani, mai și glumește: „Îți amintești acea zi ploioasă?”

Corespondență din Paris

La 27 de ani de la momentul în care a ridicat deasupra capului, ca junior, pe zgura de la Roland Garros, pe Andrei Pavel îl găsești tot pe terenurile cu zgură de la Paris, pe un micuț Teren 9.

În tribune, un tânăr cuplu francez îmi aduce zâmbetul pe buze. El este mai priceput în ale tenisului și îi explică ei, pe scurt, cam tot ce este esențial. Întinde mâna spre Marius, care lovește cu dreapta, apăsat, și îi spune prietenei sale: pe el îl știu. Este român, Cou-pil. Și în spatele lui este un fost jucător, tot român. A fost în Top 10, a fost bun de tot. Ah, îmi scapă numele... I-am preluat mingea lansată. Când a auzit numele, Andrei Pavel, a zâmbit. Da, da. Îl știu. Reverul lui…

Andrei Pavel recunoaște că se simte bine ori de câte ori este recunoscut, simte un fior electrizant, se simte tânăr. Iubește tenisului și asta îl face fericit, într-un oraș pe care îl iubește.

Ce dovadă mai bună că Andrei Pavel respiră tenis decât faptul că, pentru dialogul cu ProSport, unul pentru care l-am vânat zile la rând, insistă să rămânem pe unul dintre ultimele rânduri ale unui teren mai retras, pe care se antrenează pentru dublu sportive asiatice.

Suntem la Roland Garros. Care este prima amintire a ta legată de acest turneu?
Am avut un rezultat mare aici, ca junior. Am câștigat trofeul în ’92. Apoi, în 2002, când mi s-a născut băiatul (n.r. – al doilea copil, Marius, care practică voielul). Asta înseamnă pentru mine Roland Garros. 2002-ul este, de altfel, și anul în care am făcut cel mai bun rezultat al meu în Slam-uri.

Mi-ai spus care sunt cele mai importante amintiri. Mă întrebam când ai auzit prima dată de acest turneu, când ai aflat despre ce este vorba, când ți-a intrat la inimă…
Asta îmi este greu să spun. Nu mai țin minte. Pentru un copil care face tenis, granița este foarte difuză. Pe vremea aceea vedeam puțin tenis la televizor, dacă erau niște meciuri ale lui Ilie. Te îndrăgosteai altfel de tenis.

Ai amintit deja de acea ediție 2002, cu acea cursă nebună. Într-un interviu din urmă cu ceva timp, mărturiseai că nu ai avut niciodată atâția jurnaliști la conferința de presă cum ai avut atunci, după ce ai plecat într-o cursă nebună spre Germania pentru a-ți vedea copilul (n.r. sfertul de finală cu Alex Corretja a întrerupt din cauza ploii, la 2-0 și 5-4 pentru iberic, iar în momentul în care organizatorii au anunțat amânarea finalului de partidă pentru a doua zi, Pavel a luat o mașină și a făcut un drum dus-întors până la maternitatea din Dusseldorf). Își mai amintesc jurnaliștii străini acel moment și te mai întreabă, acum, peste ani, despre asta?
Jurnaliștii să știi că nu. Dar, oamenii de la turneu, da. Era un șofer al turneului care chiar m-a ajutat atunci – mi-a făcut rost de mașină pentru a putea pleca. Este și acum la turneu, după 17 ani, și în zilele ploioase mai glumește – îți aduci aminte de acea zi ploioasă și cursa pe care ai făcut-o?. Iar eu îi răspund – cum să nu? Mai sunt oameni din ATP, mai sunt de la organizare care mă țin minte pentru povestea asta și ne amuzăm. Este frumos că sunt lucruri și oameni care rămân, este o tradiție care se respectă. Asta face turneul atât de special, chiar dacă, evident, se dezvoltă tot timpul – vestiarele, utilitățile pentru jucători sunt din ce în ce mai bune.

Regreți vreun moment că nu ai rămas la Paris în noaptea aceea?
Nicio clipă! A fost cea mai fericită clipă din viața mea, a fost, poate, o nebunie, dar aș face-o de fiecare dată la fel. Niciun regret!

Ai fi câștigat meciul fără acea plecare?
Dacă, parcă, nu merge în tenis. Nu poți să știi. Dar, nu regret și nu aș fi ales niciodată diferit.

La 45 de ani, la 20 de ani de la primul titlu câștigat în carieră, unde ești și cum ești față de cum ți-ai fi imaginat că vei fi la momentul acesta?
Sunt exact unde trebuie să fiu, unde voiam să fiu, cu aceleași sentimente pentru tenis, cu aceeași implicare. Viața asta alături de circuit, alături de profesioniști îmi place, îmi face bine și mă motivează. Evident, nu mai este exact același lucru ca atunci când erai tu pe circuit, nu are cum să fie, dar mediul este același, spiritul competitiv este același și îmi place să fiu cu Marius, implicat.

Ești român, ai petrecut mulți ani în Germania, mulți ani în Statele Unite. Cam câte procente din aceste trei mentalități se regăsesc în jucătorul Andrei Pavel?
America nu și-a pus o amprentă, așa, asupra mea, pentru că am ajuns acolo după ce mi-am încheiat, practic, cariera. Din Germania am luat multe, pentru că am fost căsătorit cu o germancă și, inevitabil, și ca om, și ca sportiv, am luat multe de acolo. Am și dat, pentru că Simone a învățat să glumească mai mult, să mănânce altfel, să fie mai deschisă, dar, pe mine Germania m-a disciplinat. Mi-a dat o rigoare, m-a învățat cu rutina – ceva ce și acum îmi place, chiar dacă, evident, nu mai pot avea aceeași rutină de sportiv. Dar m-a ordonat. Culmea este că primul meu antrenor din Germania a vrut să mă facă să am mentalitate nemțească. Și nu am vrut. Nu mi se potrivea. Mi se părea imposibil. Noi suntem altfel. Noi avem personalitate, avem orgoliu și asta nu am pierdut niciodată. Eu recunosc că am o aroganță a mea. Îmi place să cred că sunt bun, sunt foarte bun, nu am complex în fața nimănui.

Cât de mare era decalajul dintre România și Germania în momentul în care ai făcut acea trecere?
Era mare. dar, eu am simțit nevoia întotdeauna să trec puțin și pe acasă. Îmi plăceau cantonamentele acelea de la munte, în care simțeai că dai tot din tine, dar te și încarci. Îmi plăcea mâncarea, mă plicitiseam să mă antrenez doar în săli perfecte, în săli cu multe aparate. Înveți să te alimentezi corect, înveți să faci lucrurile corect, dar tot mai bine era acasă. Și mâncarea cea mai bună este acasă.

În noul centru de presă de la Roland Garros este o colecție întreagă de rachete de lemn. Cât ai rezista într-un meci pe bune cu astfel de rachete?
Ce meci nu e pe bune? Bine. Eu până la 13 ani am jucat cu rachetă de lemn, așa că nu aș avea probleme cu lovitul mingii. Nadal, da, că pune atâta în lovitura lui. Fizic poate aș avea niște probleme.

Turneele acestea de Mare Șlem sunt și o oportunitate de a te revedea cu foști colegi de generație. De cine ți-e dor și nu ai ocazia să-l vezi?
De Gabi Trifu, care este căpitanul echipei de Cupa Davis!

Ai jucat cu cei mai mulți dintre jucătorii care au fost numărul unu, ai și victorii în fața lor. În 2007, la Madrid, ai fost la un meci distanță de un duel cu Rafael Nadal, pe zgură (n.r. – Andrei Pavel trecuse de calificări, a avut meci în turul întâi cu Baghdatis, învingătorul avânsând în turul doi acolo unde aștepta Nadal, calificat automat din postura de cap de serie numărul doi). Cât de mulți regreți că nu ai jucat împotriva lui Nadal niciodată și acolo, în mod special? te întreb, gândindu-mă la faptul că, la momentul retragerii, Marat Safin răspundea astfel la întrebarea: care sunt cele mai mari regrete ale carierei tale? – Că am fost contemporan cu cel mai mare jucător pe zgură al tuturor timpurilor și că nu am jucat niciun meci direct cu el pe zgură.
Deloc! Am jucat cu Nadal de două ori, două finale – e adevărat, la dublu. Pe una am câștigat-o, pe una am pierdut-o. Nu mi s-a părut ceva extraordinar. Chiar nu mi-am pus niciodată problema că aș regreta că nu am jucat cu el. Da, uite, regret că nu am jucat niciodată cu Sampras! Asta da. Mi-ar fi plăcut, ar fi fost incredibil să am șansa să joc, mai ales că aș fi putut să îl prind într-o perioadă în care jucam și eu bine, în care aș fi fost, să spunem, Top 50. Asta regret. Regret că nu am jucat niciodată cu Becker. Da, clar! Cu Nadal, la vârsta aia, de ce să regret că nu m-am întâlnit pe zgură?! Poate pe gheață, pe orice altă suprafață, deși, cam tot aia…

! Tenisul masculin a avut 26 de lideri mondiali. Andrei Pavel a jucat meciuri oficiale de simplu cu 14 dintre ei, adunând 14 victorii.

! Din listă lipsesc Pete Sampras, Ilie Năstase, Ivan Lendl, John McEnroe, Bjorn Borg, John Newcombe, Stefan Edberg, Jimmy Connors, Mats Wilander, Thomas Muster, Boris Becker și Rafael Nadal.

! Iată palmaresul meciurilor directe dintre Andrei Pavel și sportivii care au ocupat fotoliul de lider mondial:

  • 2-1 cu Lleyton Hewitt
  • 2-2 cu Patrick Rafter
  • 2-3 cu Andy Roddick
  • 2-3 cu Evgheni Kafelnikov
  • 1-1 cu Juan Carlos Ferrero
  • 1-4 cu Carlos Moya
  • 1-6 cu Andre Agassi
  • 1-6 cu Guga Kuerten
  • 1-7 cu Roger Federer
  • 1-7 cu Marcelo Rios
  • 0-4 cu Marat Safin
  • 0-2 cu Andy Murray
  • 0-1 cu Jim Courier
  • 0-1 cu Novak Djokovic

Știi că în momentul acesta, pe site-ul ATP, acolo unde, de obicei, se specifică dacă un jucător execută reverul cu o mână sau cu două, tu ai trecut „rever necunoscut”?
Nu! Chiar așa? (n.r. – râde)

Hai să le împrospătăm puțin memoria fanilor români, măcar. În momentul ăsta, reperul în circuit în materie de rever cu o mână este dat de reverul lui Roger Federer. Este acolo, la bătaie, și reverul lui Stan Wawrinka. Reverul tău pe unde s-ar plasa, ca tehnică?
Nu era nimic diferit, aceeași tehnică de lovire, aceeași mișcare.

Cum arată din punctul tău de vedere topul celor mai bune lovituri de rever din circuit? Te rog să te incluzi și pe tine.
Evident că îl includ pe al meu. Și voi spune că al meu este cel mai bun! Și acum m-aș duela cu oricare dintre ei, aș intra la joc. Nu am trac, nu am emoții, complex. Am și jucat împotriva lui Federer. Evident, sunt cele două nume pe care le-ai amintit. Este Gasquet, care are o mișcare aproape perfectă. Mie îmi place foarte mult reverul lui Pablo Cuevas. Acum, din tânăra generație, este Tsitsipas, care îmi place mult. Cu siguranță uit pe cineva și fac o nedreptate…

Cea mai bună clasare ATP a carierei tale a fost locul 13. 13 este un număr cu noroc sau cu ghinion pentru Andrei Pavel?
Norocos! Mi-am luat de multe ori camera numărul 13, vestiarul numărul 13, în niciun caz nu m-am ferit niciodată de asta.

Unde te vezi peste 10 ani?
Sper că tot aici, la Roland Garros! Tot în tenis.

Îl părăsim pe Andrei Pavel, căutat insistent la telefon de Marius Copil, nu înainte ca „Cneazul” tenisului românesc să ne mai împărtășească un mic secret. De când a ajuns la Paris alături de elevul său, cei doi s-au duelat în pronosticuri și a pierdut trei dintre ele. Mai are de dat o pizza și o înghețată – desertul favorit al jucătorilor români.

19 aprilie 1998 – ziua în care, la Tokyo, Andrei Pavel a câștigat primul titlu al carierei, după o finală cu Byron Black, din Zimbabwe.

3 trofee ATP la simplu a câștigat Andrei Pavel, în carieră (Tokyo 1998, St. Poelten 2000 și Masters-ul din Canada, la Montreal, în 2001)

6 trofee ATP a câștigat la dublu Andrei Pavel, între 1998 și 2007. Ultimul trofeu la dublu, câștigat alături de Alexander Waske, l-a obținut pe zgura de la Barcelona, după o finală contra favoriților locali, Rafael Nadal și Bartolome Salva-Vidal

Publicat: 29 05. 2019, 12:41
Actualizat: 29 05. 2019, 13:24