INTERVIU | Arta antrenorului de tenis. Discuţie complexă despre bucătăria sportului alb cu Artemon Apostu-Efremov, unul dintre cei trei antrenori care clădesc succesul lui Begu, Olaru şi al viitorului Tecău

12 mai 2015 2144 afişări Comentează şi tu Tenis
INTERVIU | Arta antrenorului de tenis. Discuţie complexă despre bucătăria sportului alb cu Artemon Apostu-Efremov, unul dintre cei trei antrenori care clădesc succesul lui Begu, Olaru şi al viitorului Tecău 3 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7966/14211325/3/img-6945resize.jpg
  • Artemon Apostu-Efremov (35 de ani) a însoţit-o pe Irina Begu, în calitate de antrenor, la cele mai importante turnee ale începutului de an 2015.

De la Australian Open până la competiţiile de peste Ocean - de pe hardul american, dar şi la debutul pe cea mai lentă suprafaţă - zgura, Artemon Apostu-Efremov s-a mutat dintr-un capăt în celălalt al lumii, a mers şi alături de echipa de Fed Cup, pentru fetele sale, Irina şi Raluca Olaru, la ambele meciuri - de la Galaţi, acolo unde s-a aflat şi "coechipierul" Adrian Cruciat, cel cu care împarte loja celei de-a doua românce în clasamentul WTA  (31 WTA în săptămâna turneului de la Roma - cel mai bun rezultat al carierei), ambii din postura de antrenori principali, dar şi la Montreal.

La 35 de ani, "Arti", cum îi spun colegii, dar şi jucătoarele, este deja un antrenor cu experienţă în sportul alb. Reprezintă noua generaţie, într-un tablou al sportului românesc în care istoria ultimilor ani în fotbal este scrisă de tehnicieni proaspeţi. Iar în tenisul autohton regăsim "pe banca tehnică"  numele unor jucători care şi prin 2010 îşi mai purtau încă propriile dueluri în competiţiile profesioniştilor, iar a doua jucătoare a lumii, românca Simona Halep, este antrenată de Victor Ioniţă, un tehnician de 31 de ani.

Apostu-Efremov a început tenisul la Dinamo şi întâmpină dialogul care îşi propune să ajute fanii tenisului să pătrundă universul unuia dintre cei patru artizani ai revenirii Irinei Begu, după accidentarea la umăr, de la jumătatea lui 2012, cu un prietenos "aţi vorbit cu Adi Cruciat, acum e rândul meu?".

"Centrul operaţiunilor" s-a mutat de pe terenurile copilăriei, din Ştefan cel Mare, în apropierea unui alt stadion - Arena Naţională, la o aruncătură îmbufnată de rachetă de "teatrul de operaţiuni" al sportului care i-a făcut prima dată cu ochiul.

Cum v-aţi prezenta în câteva cuvinte?
Sunt un antrenor pasionat, dornic să facă performanţă, care încearcă să împartă cât mai bine viaţa de familie cu necesităţile tenisului de performanţă.


Cine este Artemon Apostu-Efremov?

  • Locul şi data naşterii: Bucureşti, 19 iunie 1979
  • Absolvent de ANEFS (Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport) – 2002
  • A devenit jucător profesionist la 20 de ani
  • 4 titluri Futures în palmares, la simplu, şi alte 8 titluri la dublu, plus "ceva titluri de campion naţional", după cum se prezintă cu o tuşă de umor tehnicianul
  • Cea mai bună clasare ATP: 310, la simplu (2002) şi 465 - la dublu (2003)
  • Debutul ca antrenor în circuitul WTA, alături de Elena Bogdan. Colaborări cu: Alexandra Cadanţu, Raluca Olaru, Irina Begu, Cristina Ene, Elena Ruse, Ioana Ducu – "în general cu fete, multe din fetele bune din tenisul românesc"
  • Colaborează regulat cu alţi doi antrenori, foşti colegi de circuit: Adrian Cruciat (32 ani) şi Adrian Gavrilă (31 ani)
  • Lucrează şi alături de Patric Grigoriu (24 ani, 193 ATP la dublu): "Un  jucător cu potenţial de primii 50 la dublu, care face o echipă foarte solidă cu Pavăl – le întrevăd un viitor frumos. În grupul nostru, fiind trei antrenori, poţi merge în paralel pe circuitele ATP şi WTA, dacă nu, este imposibil, pentru că nu coincid nici calendarele, nici metodele de antrenament şi nu faci faţă zilnic"

Numele Efremov este de origine rusească?
Da. Când s-au căsătorit, părinţii au luat ambele nume, Apostu era al mamei, Efremov al tatălui. Aşa a ajuns Apostu-Efremov numele complet, dificil pentru multă lume (n.r. - zâmbeşte) şi tot timpul ies confuzii. Din partea tatălui erau lipoveni, din zona Jurilovca - Babadag. La mine s-a încheiat însă tradiţia, până la tatăl meu vorbeau rusa, eu nu.  

"Când am început eu tenisul, rămăsesem puţin în urmă, aveam foarte puţin contact cu lumea de afară şi nu prea cunoşteam jucătorii. Când eram mic, modelele erau copiii mai mari din cadrul clubului"

Primii paşi pe terenul de tenis cum i-aţi făcut? Cine v-a dus la tenis?
Părinţii au avut ideea. Normal, mic fiind, băiat – eu voiam la fotbal. Dar mediul nu era şi în continuare consider că nu este propice – de aceea am început tenisul, la Dinamo, în 1986.  În curând se fac 30 de ani de activitate (n.r. - râde). Pentru o bună perioadă, acolo mi-am petrecut copilăria. Era foarte frumos: erau mulţi antrenori, foarte mulţi copii, era un centru puternic de tenis. Cu un an mai mare era Ionuţ Moldovan, dar şi Răzvan Sabău. De vârsta mea, ţin minte că am avut o generaţie bună: la 16 ani, erau Dumitru Caradima de la Constanţa şi Liţă Robert de la Târgovişte – numărul unu şi numărul doi în Europa. Ei au ales însă alt drum, au mers la colegiu în Statele Unite şi nu au mai făcut pasul la profesionişti. A fost o generaţie bună şi înainte la fel.


Puştiul lui "Arti" este obişnuit şi cu sunetul raliurilor şi cu praful zgurii

Mai persistă vreun regret că nu a fost fotbal?
Nu, niciun regret. Nu am de ce să regret, pentru că tenisul mi-a oferit foarte mult. Pentru un copil mi se pare un mediu mai sănătos decât fotbalul, mai educat şi într-adevăr, poate nu are aceleaşi oportunităţi, aceleaşi câştiguri materiale ca la fotbal, dar eu consider că tenisul este foarte frumos.

Cu ce jucători aţi crescut, care au fost modelele?
Nu pot spune că am avut un standard. Când am început eu tenisul, rămăsesem puţin în urmă, aveam foarte puţin contact cu lumea de afară şi nu prea cunoşteam jucătorii. Nu prea erau transmisiuni în momentul acela. Când eram mic, modelele erau copiii mai mari din cadrul clubului, mergeam la antrenamente şi ne uitam la un Florin Segărceanu, ne uitam la Naţionalele României - competiţie foarte puternică atunci – Marcu, Segărceanu, (n.r. - Răzvan) Itu – jucători buni, care atunci când s-a deschis graniţa, au performat şi în afara ţării.

Promoţia ANEFS cu Teo Cercel şi Alina Tecşor

Când aţi ştiut că o luaţi pe drumul antrenoratului?
A fost o trecere lină. Pe finalul carierei mele, începusem deja să lucrez cu băieţi, călătoream împreună, eram şi jucător şi antrenor. Mergeam la turnee cu Andrei Săvulescu, am lucrat cu Radu Albot, care acum şi-a atins potenţialul şi cred că mai poate urca, la un moment dat am lucrat chiar şi cu actualii mei colegi de antrenorat – Adi Cruciat, Adi Gavrilă, Gabi Moraru. Eu fiind un pic mai mare decât ei şi având mai multă experienţă, încercam să îi ajut.

Şi...
A fost o perioadă frumoasă, am învăţat multe, am învăţat să fac tranziţia mai uşor de la jucător la antrenor. Şi, în plus, facultatea. Am acumulat multe cunoştinţe, teoretice, şi consider că pe vremea mea, cu toate că asta sună un pic îmbătrânit (n.r. - zâmbeşte), parcă lucrurile se făceau un pic mai bine la facultate. Lumea era mai dornică să înveţe şi să acumuleze. Era o concurenţă reală între noi, cine învaţă mai bine, cine ia bursă. Am fost coleg cu Teo Cercel (n.r. -  preparatorul fizic al Simonei Halep), cu Alina Tecşor (n.r. - căpitan-nejucător al echipei de Fed Cup a României), am fost coleg de grupă cu amândoi.

Ultimul meci oficial în circuit a fost în 2011, la un Challenger de la Braşov, chiar împotriva lui Adrian Cruciat. Cum este să antrenaţi acum împreună?
Am mers împreună acolo, eu antrenam, dar pentru că nu s-a umplut tabloul am intrat şi eu să joc. Tot timpul mi-a făcut plăcere să joc. Din nefericire, am jucat un meci lung în primul tur, eu nu mai eram pregătit, m-am accidentat şi practic nu am mai putut juca. Oricum, Adi era la alt nivel atunci, eu jucam de plăcere, dar cred că încă îl conduc la meciuri câştigate (n.r. zâmbeşte larg).

Interviul se mută de pe terenul 1 pe care Artemon Apostu-Efremov terminase antrenamentul cu Cristina Ene, în micuţa tribună de la Centrul Naţional de Tenis, la câteva zeci de metri distanţă de Arena Naţională, pentru că următorul antrenament era pe punctul de a începe.

Cum este să lucraţi cot la cot cu cineva pe care l-aţi antrenat?
Într-un fel este mai uşor, pentru că antrenoratul implică o congruenţă de idei şi este greu să lucrezi alături de alţi colegi dacă nu împărtăşeşti aceleaşi viziuni, aceleaşi dorinţe, aceleaşi obiective. Tocmai asta face colaborarea noastră excelentă, faptul că suntem pe aceeaşi lungime de undă şi Adi Gavrilă şi Adi Cruciat. Deseori observăm cum fără să vorbim între noi, le spunem sportivilor aceleaşi lucruri, vedem aceleaşi mici “chichiţe” şi trimitem mesajul, folosind alte cuvinte – ceea ce este benefic pentru sportive: să înregistreze informaţia şi sub altă formă: uneori, aceeaşi informaţie, spusă altfel, poate avea un alt impact, mai profund.

Acest model pe care îl aplică Irina Begu, cu doi antrenori principali, este importat de undeva, este o adaptare a ideii de academie de tenis?
Nu ne-am dorit academie, nu am vrut să copiem nimic. Noi am început colaborarea – Adi Gavrilă şi cu mine - noi, oprindu-ne mai devreme din performanţă. Adi Cruciat şi-a continuat cariera, fiind mai sus decât noi şi jucând mai mult timp. Ne-a făcut plăcere să îl primim alături de noi. Pur şi simplu am încercat să creem un grup de antrenori dedicaţi, care să lucreze cu jucători care vor să obţină ceva, să facă performanţă. O academie îţi oferă într-adevăr facilităţi foarte bune, însă un pic se pierde în relaţia antrenor-jucător – care consider că este foarte importantă în tenisul de performanţă. Noi mizăm pe o colaborare mult mai personalizată decât într-o academie, unde lucrurile sunt puţin mai impersonale: lucrezi practic cu o instituţie. Încercăm ca fiecare jucător să primească antrenamentul care îi este lui necesar. Nu vrem să avem un standard pe care să îl aplicăm şi la Irina Begu şi la Cristina Ene, pentru că fiecare este într-un stadiu diferit al carierei.

"Fetele sunt complet conştiente că uneori spun lucruri pe care nu ar dori să le spună. Nu este nimic personal. Când eşti chemat, jucătorul îşi asumă informaţia pe care o primeşte"

În tenisul feminin, sunt permise vizitele în teren. Trebuie antrenorul să fie şi un bun încasator şi unde se trage linie – ce poate şi ce nu poate accepta un antrenor într-o situaţie în care jucătoarea este nervoasă?
Cu siguranţă atunci când ajungi să faci coaching on-court, tensiunea este foarte mare. Sunt momente în care jucătorul este deschis, antrenorul vine să preia din tensiune. Fetele sunt complet conştiente că uneori spun lucruri pe care nu ar dori să le spună, dar în tensiunea momentului răbufnesc. Nu este niciodată nimic personal. Eu nu am avut niciodată probleme, vreo situaţie în care să se întreacă măsura. Cred că dacă antrenorul este chemat în teren, jucătorul are nevoie de o informaţie, un ajutor. Este o acţiune volitivă a jucătorului, antrenorul nu poate intra pe teren  de unul singur. Jucătorul cere, arbitrul trebuie să anunţe, până atunci, antrenorul nu are voie în teren. Când eşti chemat, jucătorul îşi asumă informaţia pe care o primeşte.

Aţi avut vreun moment alături de Irina în care v-aţi fi dorit să vă cheme la un alt moment în set, mai devreme?
Rolul nostru este să fim tot timpul pregătiţi cu informaţii. Ea ştie cel mai bine, pentru că este în interior şi simte. Sunt momente în care aş vrea să intru pe teren şi nu sunt chemat. Dar cu siguranţă, dacă aş avea un buton pe care să apăs şi să pot intra pe teren, să-i dau două-trei informaţii, aş face-o – nu atât de des pe cât aţi crede, pentru că Irina se descurcă foarte bine, are o capacitate foarte bună de a vedea jocul. Dar întotdeauna există mici "chichiţe" care se văd mai bine dinafară, din tribune. Ştie şi ea asta, a observat uitându-se la rândul ei la alte meciuri, ale ei dar mai ales ale viitoarelor adversare. Ne mai uităm de plăcere să vedem ce mai joacă fetele. Irina vede foarte bine jocul şi din teren şi dinafara lui.

Deci poate fi o viitoare bună antrenoare?
Este decizia ei, dar un sportiv care ajunge atât de sus cu siguranţă are ceva de transmis generaţiei următoare. Nu ştiu dacă va alege această cale, pentru că acum, călătorind foarte mult, este într-un program foarte strict, foarte dur, pentru că efortul depus este destul de mare.

Am văzut o fotografie postată de Irina, anul trecut, din Portugalia, alături de cei doi copii. Când aţi început să îi luaţi la turnee şi cât de des vă însoţesc?
Anul trecut a fost singura deplasare cu copiii. Mi-ar plăcea să fie mai dese, dar sunt deplasări destul de lungi, mai ales la începutul anului. Dacă avem ocazia, în Europa mai încercăm un turneu-două să aducem familia aproape. Irina iubeşte foarte mult copiii, s-a simţit foarte bine alături de ei în Portugalia.


Irina a scris că sunt fanii ei numărul unu. "Arti" confirmă. Sursa: Facebook

Cum funcţionează colaborarea între doi antrenori în staff-ul unei jucătoare, cum decideţi cine la ce turnee merge?
Încercăm să facem un program în care să îmbinăm bine plecările cu statul acasă, pentru că fiecare avem familie şi trebuie să avem grijă şi de familie. Nu este un algoritm fix, dar încercăm să avem un număr egal de plecări, de săptămâni pe tur, pentru că sunt săptămâni dure.


Artemon Apostu-Efremov a fost alături de Irina la Melbourne, dar şi pe continentul nord-american. Pentru primul turneu european de zgură, de la Praga, apoi la Madrid, Irina Begu a plecat alături de Adrian Cruciat.


Am citit că l-aţi adus în staff-ul Irinei pe Marian Lupu, fostul preparator fizic al echipei Steaua, al naţionalei, dar şi al lui Victor Hănescu. Cum l-aţi convins să vină spre sportul feminin?
El este şi acum preparatorul fizic al naţionalei de fotbal. Cred că întâi Marian a început colaborarea în tenis, apoi a mers spre fotbal. Tot timpul l-a pasionat tenisul, a fost o chestie de noroc, ne-am potrivit să discutăm chiar în perioada de început a colaborării noastre cu Irina, i-am spus despre potenţialul ei, despre posibilităţile pe care le are. Fiind pasionat de tenis, a acceptat provocarea şi am fost foarte încântat să îl aduc alături de noi. Progresele au fost evidente, au ajutat-o mult pe Irina.

"Nu îi voi spune jucătorului, să îl păcălesc - <<ai avut ghinion>>, sau <<a avut celălalt noroc>> – astea sunt lucruri care nu ajută sportivul să se dezvolte mai departe ca profesionist"

Care este cea mai dură lecţie învăţată ca jucător?
Nimeni nu-ţi oferă nimic şi trebuie să lupţi pentru cel mai mic avantaj pe care îl poţi obţine pe teren sau înafara lui.

Dar ca antrenor?
Trebuie să ai multă răbdare, să fii perseverent, să ai o viziune pe termen cel puţin mediu asupra fiecărui jucător.

Mi-a povestit, într-un interviu, Alexandra Dulgheru că formaţi o echipă aproape imbatabilă alături de Irina, la fotbal-tenis. De ce se joacă tenis cu piciorul la început şi la final de antrenamente? Am observat asta şi la jucătorii iberici şi la italieni.
Este un mod foarte plăcut de a lucra la coordonare, agilitate, viteză de reacţie. În plus, ne destindem, ne permite să glumim. Este un joc complementar care ne ajută să intrăm pregătitţi în antrenament, încălziţi – pentru că este destul de intens, chiar dacă jucăm în careurile de serviciu. Fetele au progresat foarte mult, jucăm la un nivel foarte ridicat în echipă!


Antrenor pasionat: Artemon Apostu-Efremov vorbeşte cu drag despre sportul căruia îi dedică majoritatea timpului său

Ce nu va spune niciodată Artemon Apostu-Efremov unei jucătoare sau unui jucător pe care îl antrenează şi de ce?
Nu l-aş minţi legat de ceea ce face. Este foarte important să oferi un feedback cât mai realist asupra procesului de antrenament şi al meciului. Cu toate că sunt un fan al felului pozitiv al jucătorilor americani, cum reuşesc ei să se încurajeze - sunt foarte încrezători - nu-mi place vorbăraia în exces şi felul acela “pumped up” de a trage de un jucător. Nu pot să îl mint dacă a avut un meci prost, sau pe care nu l-a tratat corespunzător – o să îi spun "astăzi nu ai jucat suficient de bine, trebuie să mergem pe teren, să lucrăm mai mult, pentru că vreau săptămâna viitoare să ne prezentăm mai bine" – sau "nu ai avut o atitudine de învingător". Nu îi voi spune, să îl păcălesc - “ai avut ghinion”, sau "a avut celălalt noroc" – astea sunt lucruri care nu ajută sportivul să se dezvolte mai departe ca profesionist.

Dacă aţi putea construi jucătorul perfect, ce arme ar lua de la marii jucători de tenis?
Serviciul lui Sampras, slice-ul lui Federer, dreapta lui Nadal, returul şi deplasarea lui Djokovic, voleul fraţilor Bryan – ei acolo se mişcă senzaţional, scurta – un procedeu mai rar acum, poate Rios, de pe vremuri, care punea scurte incredibile sau Dinu Pescariu şi Andrei Pavel de la noi.

Şi jucătoarea perfectă?
Va trebui să aleg doar dintre jucătoarele mele. În primul rând serviciul Irinei, reverul ei, viziunea Ralucăi - vede bine jocul şi se foloseşte foarte bine de asta, dreapta lui Miriam – este o junioară promiţătoare. Eee, forţa Serenei, dar nu o antrenez (n.r. – izbucneşte în râs) şi mă voi opri aici.

În circuitul ATP, "poţi face lucrurile perfect, şansele oricum sunt mai mici de a ajunge sus"

De ce au fetele mai multe rezultate în România decât băieţii?
Pentru că îşi doresc mai mult.

De ce Victor Hănescu este încă cel mai bun jucător de tenis din România?
Pentru că avem la băieţi o gaură de jucători, după generaţia noastră, cu toate că eu sunt puţin mai mare, cu Adi Cruciat, Victor Crivoi, Victor Ioniţă, Dacian Crăciun, nu au venit din urmă decât foarte puţini. Marius Copil a început devreme şi a jucat alături de noi, a ajuns la un nivel bun, dar la băieţi este mult mai dură competiţia. Poţi face lucrurile perfect, şansele oricum sunt mai mici de a ajunge sus. Totul este foarte fizic, contează mult oportunităţile. Este o misiune mult mai dificilă.

Ce îi mai trebuie Irinei Begu pentru a ajunge alături de Simona Halep, în top 10?
Răbdare, multă muncă şi încredere că poate face acest lucru. Atunci când va fi ea pregătită şi încrezătoare că poate ajunge, va ajunge. Este greu de dat un termen, noi sperăm cât mai repede, pentru că munceşte foarte bine şi sperăm să facă "break-through"-ul de care are nevoie în clasament. Ea oricum este într-o urcare constantă. Nu avem motive să punem presiune prin termene, trebuie să ne concentrăm pe munca pe care o facem, să obţinem cât mai mult din această muncă, pe care o depunem noi alături de ea, dar de fapt ea face cea mai mare parte.


În 2015, Irina Begu a atins cea mai bună clasare în clasamentul WTA - 31 WTA, iar Raluca Olaru se menţine în Top 60 (locul 57 WTA la dublu), aproape de cea mai bună clasare, din octombrie 2014 (53 WTA).


Şi Raluca, la dublu?
Ea are ghinionul de a nu-şi fi găsit o parteneră stabilă, când va reuşi să joace un an întreg alături de o parteneră de nivelul ei, lucrurile vor merge mai bine. Caută, a avut şi puţin ghinion, vorbise să facă echipă cu Tatishvili, care a câştigat turneul de la Linz, dar s-a accidentat cu o săptămână înainte şi a anunţat-o că nu mai poate juca următoarele trei turnee la care vorbiseră să meargă împreună. Chestia asta ţine şi de noroc, dar la un moment dat, se va rezolva. Rezultatele, cu toate că sunt bune, vor deveni şi mai bune.


Optimist, încrezător, pozitiv

Ca antrenor, ce turneu visaţi să câştigaţi, alături de una dintre sportive?
Îmi doresc acel trofeu pe care şi-l doresc fetele, fiecare are importanţa lui. Dacă ar fi să aleg dintre cele patru Grand Slamuri, cred că aş alege totuşi Roland Garros, pentru că noi în România suntem formaţi pe zgură şi zgura are totuşi ceva aparte pentru noi. Nu suntem crescuţi pe iarbă sau pe ciment şi este, cred, trofeul suprem dacă reuşeşti pe suprafaţa pe care ai crescut să câştigi cel mai important trofeu. 

Mulţumesc şi succes în restul sezonului!
Mulţumesc şi eu.
 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.