O viață în șase ani!** Povestea impresionantă a lui George Baltă! Omul care și-a învins destinul

În urmă cu șase ani, pe 11 martie, rugbystul George Baltă suferea un grav accident pe teren, în timpul unui meci. La un pas de moarte, diagnosticat cu traumatism vertebro-medular cervical, luxație anterioară bilaterală C6-C7, adică coloana vertebrală deformată în zona gâtului și măduva secționată complet, tânărul taloneur al Olimpiei București a rămas paralizat de la piept în jos. Imobilizat în scaunul cu rotile, George nu a cedat destinului: și-a dat bacalaureatul, a urmat o facultate, are două servicii și luptă zilnic pentru a merge din nou.

Lumea lui George Baltă începe la câteva minute depărtare de București, în comuna Dobroiești. O căsuță cochetă, cu un gard înalt din spatele căruia te întâmpină cu un lătrat scurt, mai mult prietenesc decât amenințător, două ghemotoace de blană. Totul este cald, primitor, o atmosferă încălzită și de razele firave ale soarelui ridicat în mijlocul cerului, dar și de doamna Lorica, mama lui George, întruchiparea gazdei ideale.

George ne întâmpină în pragul camerei lui. Pare neschimbat: aceeași veselie molipsitoare, fața toată un zâmbet, iar ochii mari albaștri te privesc cu seninătate. „M-ați prins acasă acum că mi-am luat două zile libere de la serviciu să duc mașina la reparații, că în ultima vreme pică totul de pe ea”, sună invitația atipică de a păși în cameră. Un imens tablou cu All Blacks, secvențe din meciuri, baloane de rugby totul face trecerea în cea de-a doua familie, cea a rugbyului. Sportul care în urmă cu șase ani era să îl coste chiar viața, când grămada pe care o lega de atâtea mii de ori l-a trădat. Era tot o zi de martie, la 5 zile după ce împlinise 20 de ani. „Din momentul în care mi-am revenit din comă, am învățat să văd altfel viața, să apreciez lucrurile mărunte, să mă bucur de cele mai neînsemnate gesturi”, spune el. Își trece mâna stânga peste față într-un gest scurt, după care o lasă să se odihnească pe genunchi.

Trezitul de dimineață, un chin

Din 2006, din ziua accidentului George a trăit totul, încet și dureros. A fost întâi un pat de spital, apoi scaunul cu rotile, apoi sutele de ore de recuperare, făcute cu multă speranță. Încet, încet și-a recuperat brațele, spatele, a învățat să-și controleze degetele, iar progresele incredibile s-au reflectat și în viața socială. A terminat liceul, și-a dat bac-ul, a intrat la facultate și acum se împarte între două servicii, unul în telecomunicații unde face supervizare și unul la editura fostului președinte al FRR, George Straton, unde face documentare. „Am un program care îmi ține mintea ocupată. La 07:30 în fiecare dimineață dau cu legitimația la muncă, la 15:30 îmi închei programul, vin acasă mă odihnesc un pic și apoi încep recuperarea care durează vreo trei-patru ore. E bine că la al doilea job pot lucra de acasă și asta mă ajută mult. Seara mă mai uit la un film și cam asta e”, schițează repede George, planul unei zile obișnuite. „Cel mai greu este cu trezitul de dimineață, la 06:00. Sunt buimac și morocănos, mă enervează că încă nu mă pot îmbrăca singur și am nevoie de ajutor. În plus, îmi place să mă duc aranjat la muncă, sunt foarte atent la ce pun pe mine pentru că este o încăpere mare, comună și nu te poți duce oricum”, zâmbește el.

„Nu vreau să fiu copilul de sticlă”

Dintr-un colț al camerei doamna Lorica se amuză: „Dimineața nu ne mai înțelegem cu el, că nu se potrivește tricoul cu pantalonii, că îi dam adidași și nu merg cu hainele pe care le are. Ne mai supărăm unii pe alții, dar ne trece repede”. George așteptă să termine ce are de spus și îi aruncă o privire scurtă, înțepătoare. „Ne mai și supărăm, dar știi că de multe ori am dreptate. Mie nu-mi place să fiu cocoloșit. Câteodată mai strig la ei să mă lase în pace să mă descurc singur, să văd eu că pot face asta sau măcar că încerc, nu vreau să fiu copilul de sticlă”, explică el. Se face brusc tăcere : mama și fiul se privesc și își zâmbesc complice.

Vorbește repede și râde tot timpul, plin de viață. O veselie molipsitoare care te cuprinde fără să îți dai seama și care, parcă, te încarcă pozitiv. Toate vorbele se rotesc în jurul cuvântului magic, rugby. Privindu-l te întrebi de unde are atâta putere să meargă mai departe. Dar oare are și căderi, momente în care deznădejdea, dezamăgirea și îndoielile își fac loc în inima lui? „Uneori mă mai apucă gândurile, de ce sunt așa, de ce eu, când am impresia că recuperarea merge prea lent, că progresele nu sunt destul de mari, că nu voi mai putea schimba nimic. Atunci dau muzica la maxim, mai sun un prieten sau intru pe facebook”, spune el.

„Nu vreau să ne plângem de milă”

George vorbește cu maturitate, realist, dar nu resemnat, iar umbrele care îi trec fugar peste față păstrează toate încercările pe care destinul i le-a scos în cale. „Am pierdut mulți prieteni. Nu pot să oblig pe nimeni să fie prieten cu mine. Vin unii, pleacă alții. Am suferit după fiecare pierdere, dar merg mai departe”, continuă el. Zâmbește trist și își trece iarăși mâna peste față. Nici ieșirile la adunările celor care au aceeași problemă cu el nu au fost de folos pentru că le-a refuzat din start. „Nu accept situația asta și mă feresc să ies cu alte persoane cu handicap. Am vorbit cu mulți dintre ei și sunt resemnați, s-au obișnuit cu gândul acesta. Eu am nevoie de oameni puternici, care să mă motiveze să muncesc mai mult. Nu am nevoie de mila nimănui”, oferă el încă o lecție.

Privirea i se întunecă pentru o clipă și se oprește pe una din roțile scaunului. „Orice s-ar întâmpla viața merge mai departe”, spune pierdut în gânduri. Este o deviză pe care a preluat-o de la fratele lui Florin care a murit în 2009, cu o zi înainte de a împlini 26 de ani, din cauza unei malformații a inimii. O încercare la fel de grea ca accidentul din 2006, care l-a motivat și mai mult să se ridice din scaunul cu rotile. „Îi sunt dator asta lui Florin, i-am promis că mă voi ridica pentru el și exact asta voi face”, apăsa el cuvintele. Pecetluiește totul cu un zâmbet nou și se întoarce la rugby.

Povestea merge mai departe…

Primul an (2006-2007) Accidentul, negarea și primele progrese

„E faza de început, cu cele mai mari speranțe că poți reveni, că vor apărea rezultatele rapide, că vei merge în curând. Dar e și faza conștientizării, că tot ce sperai și ai visat nu are nicio legătură cu ce trăiești. Am avut nevoie de un psiholog pentru că îmi era rușine să ies așa afară, să mă vadă lumea în cărucior. Cel mai greu an, anul în care ai pierdut totul și trăiești o nouă viață”.

Progrese: „Am reușit să stau în cărucior după ce la primele încercări aveam niste amețeli cumplite, am început să îmi folosesc mâinile, să mă deplasez singur în cărucior”.

Prima ieșire: meciul de rugby România – Franța.

Anul doi (2007-2008) Remedii miraculoase și independență mai mare

„Anul marilor dezamăgiri. Mulți au venit și mi-au promis că mă fac bine, cu bioenergie, cu toate metodele posibile, vraci, energie cuantică, am încercat tot ce era de încercat. La început îți pui speranțe că auzi și zici că poate poate, iar cu fiecare eșec devii parcă mai resemnat. Mi-am dat seama că doar de mine depinde să mă pun pe picioare, că trebuie să muncesc mai mult la recuperare”.

Progrese: „Am reușit să mă spăl singur, să am un control mai bun al mâinilor”.

Anul trei (2008-2009) Pierderea fratelui

„Anul care m-a dat peste cap. Nu știu dacă am trecut peste pierderea lui Florin, încerc să nu mă gândesc la asta, vreau să îmi ocup mintea să nu îmi pun iarăși sute de întrebări. A fost anul în care am plâns tot timpul. Florin era totul pentru mine, era prima mea viață”.

Progrese: „Mai multă forță în brațe, am început să prind încredere în mine și siguranță, iar acupunctura m-a ajutat enorm, mi-a reglat mult sensibilitatea la mâini și picioare”.

Anul patru (2009-2010) Primul serviciu

„16 aprilie 2010 a fost prima zi de muncă după cinci ani de pauză. A fost ciudat cu trezitul de dimineață, dar într-un fel era bine pentru că aveam altă activitate, gata am devenit un om al muncii. Parcă toată viața mi s-a schimbat iarași, dar într-un fel deveneam un om obișnuit, un om care muncește pentru a obține ceea ce vrea”.

Progrese: „Am învățat să mă urc și să cobor singur dintr-o mașină obișnuită”

Anul cinci (2010-2011) Miracolele nu vin singure

„Cinci zile pe săptămână la muncă, două servicii, cam tot timpul ocupat și plecat de acasă, am mai rărit cu recuperarea. Totuși vreo 3-4 ore zilnic mai trag de fiare, lucrez la șpalier. Sunt conștient că doar prin această muncă îmi pot împlini visul de a merge din nou. Miracolele nu vine singure, trebuie să muncești pentru ele. Sper dar sunt realist, e ca în zicala aceea că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă».

Progrese: „Am prins mai mult echilibru la mușchii spatelui, am învățat să mă întorc singur în pat”.

„Vreau să mai simt încă o dată iarba sub picioare”

George a „placat” cu sinceritate întrebările incomode.

Când ai plâns ultima oară?
Anul trecut, de Sărbători. În momentele când se adună familia e cel mai greu fără fratele meu, Florin. Și duminicile sunt grele, când ne adunăm toți la masă. Suntem foarte legați ca familie și nu cred că vom trece vreodată peste dispariția lui.

Când ai râs ultima dată?
Acum. Sunt un tip vesel, rar mă vezi mohorât sau supărat. Râd tot timpul, iar la serviciu am niște colegi super care fac o atmosferă frumoasă.

Ce te-a enervat ultima dată?
Mașina cu care mă deplasez, pică tot timpul ceva la ea. Mă enervează că trebuie să bag banii tot timpul în repararea ei decât să fac altceva cu ei.

Ce îți place să mănânci?
Pește, orez, paste. Aaa și ciorbă. Nicio zi fără ciorbă! (râde)

Două servicii, recuperare, ești cam ocupat…
Să știi că mai am timp să mă și plicitisesc. Noaptea e cel mai greu. Dorm trei-patru ore pe noapte, după care încep să mă foiesc. Mai apar și gândurile, oricum trece greu timpul.

George, la ce visezi?
În primul rând îmi doresc o mașină, să fac rost de bani și să pot adapta o mașină mică obișnuită să mă descurc singur cu ea, să nu mai depind de tata. Îmi doresc apoi să fiu sănătos ca să pot lupta în continuare pentru visul meu: acela de a simți încă o dată iarba sub picioare.

„Mihăiță trebuie să lupte mai mult”

Accidentul suferit de Mihăiță Neșu, asemănător cu al lui George, l-a făcut pe tânărul rugbist să încerce să îl ajute pe acesta să treacă mai ușor peste această perioadă. Cei doi vorbesc aproape zilnic la telefon sau pe internet, iar George îi oferă sfaturi și îl încurajează: „Trebuie să tragă de el, să nu aștepte minuni că eu am așteptat șase ani și nu au mai venit. Depinde și de el să devină mai independent. Nimic nu se compară cu satisfacția de a te putea spăla singur, sau aceea de a ține o lingură în mână”.

579 de prieteni are pe Facebook, George Baltă