Să ne bucurăm: suntem pe 4 în Europa. Când veţi fi nemulţumiţi, să vă amintiţi că juniorii noştri se pregătesc iarna în săli unde sunt 0 grade, iar statul îi ajută cu un şut în fund

16 dec 2018 10674 afişări Comentează şi tu Handbal
Să ne bucurăm: suntem pe 4 în Europa. Când veţi fi nemulţumiţi, să vă amintiţi că juniorii noştri se pregătesc iarna în săli unde sunt 0 grade, iar statul îi ajută cu un şut în fund

S-a terminat. România încheie Europenele de handbal din 2018 pe locul 4, învinsă de Olanda cu 20-24 în finala mică.

N-a fost medalie, dar ne-am calificat direct la Mondialele de anul viitor şi am fost în centrul atenţiei până la final.
A fost o poziţie plătita foarte scump, cu un preţ chiar prea mare, pentru că accidentarea foarte gravă a Cristinei Neagu (ruptură de ligamente încrucişate la genunchiul drept) nu poate fi compensată de acest loc 4.
Celor mereu nemulţumiţi, celor care nu acceptau decît aurul, le amintesc că România nu mai este între primele 4 din Europa decât în clasamentele dezastrelor, nenorocirilor, bolilor, sărăciei, corupţiei şi lipsei de educaţie.
România a luat locul 4 cu o naţională care vine aproape din neant. Numărul sportivilor legitimaţi în ţară e foarte mic. Semifinalistele de la acest turneu s-au ridicat din rândurile unor copii şi juniori care încă se mai antrenează şi joacă, 6 luni pe an, în săli fără încălzire, uneori la 0 grade Celsius, care nu primesc de la stat nici măcar o cană de apă şi care trec printr-un sistem de pregătire arhaic, depăşit de vremuri.

Sunt multe de spus. Locul 4 de azi ar trebui să nu fie altceva decât un punct de plecare, o platformă pentru atacarea problemelor pe care nici măcar talentul Cristinei Neagu, determinarea Crinei Pintea, abilitatea Elisei Buceschi şi experienţa Valentinei Elisei nu le-au putut escamota.

România de azi, la handbal feminin, dă semnele îngrijorătoare pe care le-a dat, acum 25 de ani, naţionala băieţilor, înainte să dispară în neant. Nu trebuie să fii expert ca să sesizezi că echipa noastră are o viteză în minus pe teren faţă de adversare. Că avem probleme de ordin fizic când dăm peste adversare de top. Că după un timp devenim previzibili şi uşor de blocat.
România a pierdut, la aceste Europene, 3 din ultimele 4 partide. A pornit în forţă, cu 3 victorii spectaculoase (care ne-au şi propulsat, până la urmă, foarte aproape de semifinale), apoi s-a stins destul de brusc. „Asta s-a întâmplat pentru că, din păcate, nu avem rezerve tehnico-tactice. După un joc, două, trei, adversarii «citesc» stilul unei echipe şi îşi iau măsuri Atunci e momentul când antrenorul şi jucătoarele trebuie să acceseze rezervele de cunoştinţe pe care le au, pentru a-şi putea surprinde în continuare oponenţii. Din păcate, noi nu avem aceste rezerve. Aceasta este o problemă care nu ţine de jucătoare, de antrenor, de pregătirea turneului. Aceasta este o problemă care ţine de sistemul, de şcoala de handbal care produce jucătoarele. Şi care nu le-a înzestrat, în timpul junioratului, cu aceste abilităţi. Aici trebuie lucrat. Vedeţi, unguroaicele şi norvegiencele au aceste rezerve. Au o îndemânare în plus, jucătoarele au abilităţi care le ajută să schimbe din mers. La noi, lucrurile sunt mai rigide. După câteva meciuri, devine clar că funcţionăm pe câteva trasee prestabilite. Antrenorii adverşi comandă blocarea acestor trasee şi jocul României se gripează. Sau ajunge la mâna calităţilor individuale excepţionale ale unei jucătoare“, mi-a explicat fostul international Robert Licu, medaliat cu bronz la Mondialele din 1990, jucător timp de 11 ani în Bundesliga, acum antrenor al echipei de handbal feminin Rapid. „Aici trebuie să căutăm explicaţia căderii aparent surprinzătoare a fetelor în partea a doua a turneului. Adversarii ne-au citit jocul, iar echipa şi-a arătat limitele. N-am putut improviza pentru că nu suntem antrenaţi să facem asta“, încheie Licu.

Nu e singurul care observă şi spune asta. Discursul lui Radu Voina, campionul mondial din ’74, antrenor 10 ani în Franţa, este similar: „Spun asta acum, ca să ne trezim, până nu e prea târziu. Să nu ne amăgim. La acest turneu final, locul nostru era de la 7 în sus“.

Locul 4 este foarte bun. Dar nu putem să nu observăm că stăm în mâna de fier a Cristinei Neagu. Că dintre campioanele mondiale la juniori de acum câţiva ani nu s-a ridicat nicio nouă stea într-un sistem care defavorizează tinerii. Că ne păcălim singuri, în cel mai pur stil românesc, falsificând statisticile cu numărul de practicanţi ai sportului. Când ne ascundem după vorbe frumoase. „Acum 30 de ani, când eram junior, Bucureştiul avea zeci de echipe. Era competiţie până la Liga a 4-a. Şi era competiţie, calitate. Azi, abia strângem echipe, în Capitală, pentru două eşaloane valorice. Ca să construim, trebuie strategie. Să vedem ce-a mers în trecut la noi, ce fac alţii. În Germania, unde am jucat eu, în Norvegia, în Olanda au creat, în primul rând, o bază mare. Asta au făcut! Mii de echipe în toată ţara. Se joacă pe rupte, tot anul, în sute de competiţii. Cât mai mulţi jucători, cât mai multe meciuri. Masa asta mare impinge în sus calitatea. De acolo apar şi urcă jucătorii buni. Asta ne trebuie şi nouă. O strategie naţională, o coerenţă. Săli, jucători, antrenori, echipe. Peste tot. Fără aşa ceva, vom trăi sporadic, din generaţii excepţionale, din când în când“.
La alegerile din februarie acest an Robert Licu, inspirat de experienţa trăită în Germania, a candidat la preşedinţia federaţiei cu un program apreciat de mulţi specialişti drept „cel mai bun şi mai complet“. A primit 6 voturi.
Aceasta este realitatea.

Dar să ne bucurăm. România e între primele 4 la handbal în Europa.

Cred că, azi, acum, e bine.

 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.