Sunetul muzicii

Provine dintr-un sport în care, în România, contează numai aurul. Totul sau nimic: presiunea palmaresului.

„Știi cum e și câte s-au spus până nu am luat aurul la Europene! Multe critici, mulți care nu aveau încredere în noi, care nu ne dădeau nicio șansă, care ne făceau praf”. Venea după un an 2007 plin de ghinioane, de accidentări. Ambiția și dorința de a-și demonstra valoarea, presiunea de a nu da greș. „Îmi era frică. Anul trecut am stat două luni cu piciorul în ghips, la Mondiale am tras doar pentru echipă. Acum era anul cel mai important. Era Olimpiada, erau concursurile la care visam să fiu cea mai bună. Era lupta mea”.

Sandra Izbașa e o gimnastă atipică pentru România. Înaltă (1,64 m), blondă, expresivă, cu o frumusețe care impresionează, liderul echipei feminine este mereu cu zâmbetul pe buze. Serioasă și concentrată, înaintea fiecărei evoluții se relaxează la final, pozând pentru arbitri și public. „E felul meu de a mulțumi publicului că m-a susținut. Iar zâmbetul din timpul exercițiului e, așa, un pic mai oficial. Câteodată mă bucur așa de mult de muzică și de ce fac acolo, încât îmi vine să zâmbesc continuu”, râde ea. Prin exercițiul cu care a cucerit aurul olimpic la sol a demonstrat că dansul și gimnastica fac casă bună.

Prima bătălie: CE din Franța

Anul 2007 a fost zgârcit cu aurul în gimnastica românească, fetele lui Nicolae Forminte fiind mereu „abonate” la locul doi. În plus, accidentările „au lovit” constant echipa. „Anul olimpic se anunța greu. Erau multe emoții, așteptări. Adunasem și multe frustrări, pentru că nu-mi atinsesem nici jumătate din obiective și mai era și teama. Nu aveam voie să ratez nimic”, mărturisește Sandra. Mii de ore de antrenament, repetări, corectări și iar de la capăt. Prima verificare a anului 2008, CE de la Clermont-Ferrand. Prima accidentare: Cerasela Pătrașcu. „A fost cumplit. O vedeam cât e de supărată că nu ne poate ajuta. Când am plecat din cameră spre concurs, i-am spus: «Cera, îți promit că aurul va fi al nostru». Apoi totul a venit ca o descătușare”, își amintește Sandra. Era primul titlu european câștigat de echipa României în noua formulă, după ce în 2006 cucerise doar argintul. Era aprilie, la începutul lunii.

Aurul olimpic = perfecțiunea în sport

Duminică, 17 august. O zi cu o încărcătură emoțională imensă pentru Sandra. „Pierdusem calificarea în finala la bârnă. Eram mâhnită și totodată speriată fiindcă îmi rămăsese o singură șansă pentru titlul olimpic. Nu aveam voie să greșesc”, povestește ea. Finala la sol a fost marcată de multe ratări. Totul până când Sandra a pășit pe covor: „Nu îmi venea să cred că mă aflu pe sol, îmi tremurau picioarele de emoție. Domnul Forminte mă încuraja spunându-mi că are încredere în forțele mele și acum e momentul să demonstrez ceea ce sunt”. Primele patru diagonale sunt executate perfect. Urmează ultima. „La primele diagonale faci totul mecanic, te gândești că urmează asta, și asta, și asta. La ultima însă, ești tu cu tine. Auzeam publicul aplaudând, îl simțeam pe domnul Forminte plimbându-se agitat și îmi tot repetam: trebuie să stau. Știam că, dacă aterizam perfect, voi câștiga”, rememorează ea momentul. Și a stat. Direct pe prima poziție a podiumului. Singurul titlu olimpic adus în Europa de o gimnastă. Aparținea Sandrei, aparținea României. „A fost un an cu multe plusuri: revenirea în forță după accidentarea de la picior, cucerirea aurului cu echipa la Europene, faptul că am rămas pe podiumul olimpic și aurul olimpic la sol. Ce nu mi-a ieșit acum, sigur iese la anul…”, face bilanțul Sandra.

Gândul retragerii e departe. Mai are de luptat, obiective de atins, dintre care cel mai important e titlu mondial. „Îmi lipsește din palmares. Vreau să am tot ce se poate la sol”, spune ea.

"În 2009 voi trage tare să obțin titlul mondial la sol. Va fi greu, dar nu imposibil" – SANDRA IZBAȘA, gimnastă

"Ziua în care mi-am încununat cariera cu o medalie olimpică a fost cea mai frumoasă" – SANDRA IZBAȘA, gimnastă