„Reversul medaliei”, cartea unei campioane

V-ați întrebat vreodată ce gândește o gimnastă înaintea intrării
în concurs? Sau cum ar fi să vedeți acel concurs prin ochii ei, să
știți exact ce simte în momentul când face un flic-flac pe bârnă?
Să auziți dialogul ce rămâne inaccesibil publicului dintre sportivă
și antrenor? Sau ce gândește un copil de 16 ani care muncește ani
întregi, câștigă aurul olimpic, iar medalia îi este retrasă din
cauza unui medicament împotriva răcelii? Cum trăiește acea mână de
om nedreptatea pe care nu o poate înțelege deloc?

Andreea Răducan a adunat gândurile care au stat în spatele
performanțelor mondiale și olimpice și le-a dat o formă scrisă,
cuprinse toate într-o carte. „Reversul medaliei” vorbește despre o
fața reală a gimnasticii, dincolo de zâmbetul de la finalul unui
exercițiu făcut perfect sau de lacrimile unui loc 2, care nu
răsplătește parcă munca de-o viață.

Andreea, cum a apărut ideea acestei cărți?
A fost o carte cerută de public, de admiratorii gimnasticii, de cei
care în 2000 au ieșit în stradă și m-au susținut. Este un semn de
apreciere și de mulțumire pentru acești oameni. Este o poveste
frumoasă despre viață, despre gimnastică, care a apărut în mare
parte datorită evenimentului de la Sydney, pentru că altfel ar fi
fost o carieră frumoasă, cu performanțe și cam atât.

Cum ai prezenta cartea?
Este o carte despre mine, despre experiența mea în sportul care
mi-a marcat viața. Este o lecție de viață, în care se regăsește și
relația, atât de importantă pentru a face performanță, dintre
părinte și copil. Este o carte care are și momente serioase, și
momente amuzante, dar și momente triste. Este o carte pe care o
dedic tatălui meu, care m-a susținut tot timpul.

De ce te-ai hotărât să o scrii acum?
Poate pentru că am și acumulat o oarecare experiență în media, am
terminat un master în jurnalism, apoi și pentru că în acest an se
împlinesc zece ani de la Jocurile Olimpice de la Sydney. Îmi
amintesc că imediat după acea Olimpiadă mulți jurnaliști mă
întrebau ce mă văd făcând peste zece ani. O parte din acele lucruri
s-au întâmplat, celelalte sunt în curs, tocmai de aceea m-am gândit
că această carte ar putea veni și ca un răspuns.

Cine mai „joacă” alături de tine în
carte?
Familia, colegele de generație, antrenorii.

Volumul,
pe piață la finalul anului

Vom afla mai multe despre relația cu antrenorii Bellu și
Bitang?
Da, pentru că am avut o relație specială, consider eu. Dacă m-aș
mai naște încă o dată, tot gimnastică aș face și tot cu ei m-aș
antrena. Am colaborat foarte bine cu doamna Mariana și cu domnul
Bellu, însă perioada de acomodare a fost un pic mai grea.

Ai spus că sunt și momente amuzante în carte…
Sunt multe întâmplări haioase, cum e cea după finala pe echipe, la
Gent, în 2001, când ne-am gândit noi, fetele, să sărbătorim titlul
mondial și am comandat la Room Service, după ce s-a dat stingerea.
Imaginați-vă niște puștoaice, în miez de noapte, rugându-se de
chelner să le ia banii, ca să nu se pună pe notă la final și să
vadă antrenorii. Apoi, cum ne-am chinuit să scoatem căruciorul cu
tava din cameră, și cum a reacționat doamna Mariana când a
aflat.

Care a fost cel mai greu moment când ai scris
cartea?
Paradoxal, capitolele care teoretic ar fi trebuit să meargă cel mai
ușor, legate de antrenori și de colege, au căpătat contur cel mai
greu, pentru că nu reușeam să găsesc esența a ceea ce doream să
scriu, aveam impresia că mă pierdeam în detalii. Mi-a fost greu să
fiu obiectivă, pentru că stăteam tot timpul împreună, ne
obișnuiserăm, ne cunoșteam, de aceea poate și acea dificultate de a
le privi din afară.

Cum te-ai descurcat cu capitolul Sydney?
A fost complicat, deoarece nu știam toate amănuntele. Eram un copil
atunci, care nu înțelegea ce se întâmplă, care știa că a muncit
pentru a obține acea medalie de aur. Apoi toți au încercat să mă
protejeze cât mai bine, de aceea nu știam chiar tot ce se
întâmplase în jurul meu. Am vorbit cu doamna Mariana, cu domnul
Bellu, am primit câteva dintre hârtiile făcute de domnul Țiriac și
avocații dumnealui și am încercat să leg totul de exact ceea ce
trăiam și simțeam eu.

Când va apărea cartea?
Eu sper ca luna viitoare. Zilele acestea vom rezolva problema cu
editura, apoi cu fotografiile care vor apărea în ea, pentru că
momentele mai importante din fiecare capitol vor fi ilustrate.

Dedicație pentru
părinte

Andreea a scris „Reversul medaliei” cu gândul la tatăl ei, care
s-a stins în urmă cu câțiva ani: „Îi dedic această carte și mi-aș
fi dorit să o poată citi, să vadă că am înțeles mai bine decât și-a
imaginat lucrurile pe care mi le-a spus. Ne-am promis unul altuia
multe lucruri, dar, din păcate, nu le-am respectat și nici nu le-am
îndeplinit pe toate”

Nadia,
prima și la scris

Nadia Comăneci a fost prima gimnastă din România care a scris o
carte despre experiența trăită în timp ce făcea sport de
performanță. „Scrisori către o tânără gimnastă” reunește 13
experiențe de viață sub forma unor epistole directe ce se doresc un
ABC pentru viitoarele gimnaste. Nadia deapănă povești din concurs
și vorbește despre efortul care stă în spatele fiecărei
medalii.