Andru Nenciu scrie despre campionul care nu se dă bătut niciodată. "Ce ne facem, Struţule?" 10 momente neştiute din cariera lui Marian Oprea

8 mar 2015 6026 afişări Atletism
Andru Nenciu scrie despre campionul care nu se dă bătut niciodată. "Ce ne facem, Struţule?" 10 momente neştiute din cariera lui Marian Oprea
GALERIE (4 de imagini) VEZI GALERIA

“În viaţă trebuie să ai atitudine pentru a reuşi ceva”, e sfatul pe care îl transmite prietenilor apropiaţi. Şi datorită atitudinii sale pozitive el reuşeşte azi să privească fix în ochi medalia ce licăreşte pe noptiera sa din Praga. Da, azi, 8 martie 2015. 33 de ani din viaţa triplusaltistului Marian Oprea au trecut repede şi “Struţul” ia medalie de bronz la Europeanul de sală din Cehia. La 15 ani după ce devenea campion mondial de juniori la Santiago de Chile. Faceţi socoteala câţi ani s-au scurs de atunci. Omul a jucat şotronul vieţii la cel mai înalt nivel şi n-a păcălit sportul. Într-o probă care-ţi sfărâmă genunchii şi-ţi face coloana armonică din cauza şocurilor inevitabile. Dar vicecampionul olimpic din 2004 a strâns mereu din dinţi şi a mers mai departe. Urmând parcă mesajul de pe tatuajul de pe omoplat: "One life, one chance"


17,81 m e recordul personal în aer liber al piteşteanului (Lausanne, 2005)

1. BITUMUL ÎNCINS. Sunt zorii timizi ai libertăţii în România. Piteştiul respiră fotbal. Şi antrenori din diferite discipline încearcă marea cu degetul. Grăbesc pasul spre cât mai multe şcoli. Unii încearcă să-i identifice pe copiii care nu mânuiesc paleta de tenis de masă cu o tragică neîndemânare. Altora le piere zâmbetul când puşti bine clădiţi mângâie mingea de handbal doar ca pe un cactus încordat. În ochi sar şi neastâmpăraţii bine clădiţi. Unul dintre ei e lung ca o barză şi atrage atenţia. Doamna Doina vede în el silueta unui campion. “Ce ne facem?”, murmură ea în gând. “Părinţii or fi de acord să facă sport?”, e tema care-i transformă antrenoarei nopţile în zile. Părinţii privesc cu neîncredere noua pasiune a băiatului. Au discuţii. Analizează. Filtrează informaţii. Le pun într-un context mai larg. Dar îl lasă pe Marian să se zbenguie. E timpul în care colegii de alergare îi ştampilează pe frunte porecla ce-l însoţeşte peste tot în lume. Dar lumea micului Struţ nu ţine doar de terenul de atletism. Şi el, ca mulţi copii, are bunici. Bunicii de la ţară. Desigur. Sigur pe el devine când câştigă mai multe ore alături de sportul cu care avea să se căsătorească. Munceşte dublu. Trudeşte la casa bunicilor. În casă. În curte. La câmp. Peste tot. În comuna R, la câţiva kilometri de oraşul lui Dobrin, Marian îşi câştigă libertatea de a trudi pe un alt teren. Terenul de sport.

Dar trebuie să ia o decizie. E vârsta la care e obligat să se hotărască. Mai investeşte doamna Doina în el toată ştiinţa unui antrenor de seamă? Mai inveşteşte Marian în sport? “Ce mai facem, Struţule?”, atacă antrenoarea. “Mergem mai departe, doamnă”, returnează atletul în devenire.

2. MICROBUZUL. E liceean cu acte. Munca începe să-i fie răsplătită. Vin concursuri, apar şi drumuri. Vin provocări, apar şi greutăţi. În buzunar are bani de bilet dus-întors. Şi cum Mecca atletismului e Capitala, longilinul şaten începe să-şi construiască o relaţie apropiată cu microbuzul. Microbuzul Piteşti – Bucureşti. Şi înapoi. Păşeşte cu atenţie de arheolog printre traiste multicolore burduşite până la refuz şi devine ţinta unor ironii. Ironii de călători: pe tema rucsacului sau a treningului. Pe teme sportive în general. Şi soda caustică e zahăr pudră faţă de cât de acizi încearcă să devină colegii de drum, dar Struţul nu pune la suflet. Se ghemuieşte pe o banchetă şi juniorul înalt rămâne cu dureri mari. Dureri pricinuite de flexarea genunchilor pentru a nu-i mişca spătarul domnului din faţă.

Vremuri şi vremuri. Antrenoarea simte că doza de oboseală îi afectează evoluţiile elevului şi pune piciorul în prag pe un ton cald: “Ce facem, Struţule?”. “Mi-oi lua eu carnet şi maşină, doamnă. Mergem mai departe”.

3. ATENA. Anii se scurg cu viteza internetului şi băiatul care-şi întindea picioarele şi nervii prin microbuze a devenit mare. Mare e şi surpriza generată pe Olimpicul din Atena. Marian cucereşte argintul olimpic (17,55 m), cea mai mare performanţă a carierei, şi devine al doilea medaliat la JO din istoria atletismului masculin românesc. Preia ştafeta imaginară de la deschizătorul de drum Gheorghe Megelea (bronz, la suliţă, în 1976) şi pleacă într-o cursă solitară printre obstacolele cauzate de sănătate şi podiumuri de argint şi bronz. Unei persoane apropiate îi deschide o căsuţă de messenger cu mesajul. “Cândva voi deveni şi campion olimpic!”. La 22 de ani, o medalie olimpică îi poate conferi unui sportiv o supradoză de confort. Vizibilitate. Popularitate. Rentă viageră!?  O viaţă liniştită. Dar şi o întreagă presiune care-i va atârna pe umeri, dacă va continua.

Aşa că întrebarea de urmărire “ce ne facem, Struţule” nu se mai aude de această dată. Pentru că răspunsul ar fi fost previzibil: “Mergem mai departe, doamnă”.

4.  CĂLCÂIUL La Mondialul din Helsinki (17,40 m) întinde ruleta al treilea, chiar din ultima încercare, dar suferă şi prima accidentare la călcâi. Peste şapte ani, nisipul aceluiaşi stadion avea să-i înghită ultimele speranţe pentru accederea la a treia ediţie a JO a carierei. Uzura cauzată de o probă grea, care-l supune pe săritor la un şir interminabil de şocuri începe să-şi pună amprenta pe un sportiv în vârstă de doar 23 de ani.

Oficiali ai FRA, antrenori, prieteni şi persoane apropiate sufletului său îi transmit subtil că ar putea să se odihnească, dar răspunsul omului îndrăgostit de şotron le taie orice elan: “Nu, mergem mai departe”.

5. MARELE JONATHAN EDWARDS Europeanul în aer liber de la Goteborg devine arena întâmplărilor ciudate. Marian pleacă pe elan, la a şasea încercare, ultima, chiar în momentul în care trăsnete asurzitoare despică cerul. Alergarea e acompaniată de stropi mari de ploaie şi Oprea prinde bronzul în ceasul al 12-lea. Festivitatea de premiere urmează îndată şi Marian se rătăceşte prin labirintul de sub mastodontul gri. În camera de apel pentru festivitatea de premiere îl aşteaptă Christian Olsson şi Nathan Douglas, dar şi marele Jonathan Edwards, deţinătorul recordului mondial (18,29 m). Mai în glumă, mai în serios, legendarul britanic, comentator pentru BBC, îl perie. “Nici n-aş fi făcut premierea dacă n-ai fi venit, MarEan!”. Glumă sau nu, o strângere de mână a lui Edwards îl alimentează cu un vagon de ambiţie. La Goteborg apar însă şi problemele la genunchiul stâng – primele simptome ale tendinitei patelare cunoscută în termeni populari drept boala săritorului.

Înainte de revenirea în România îi mărturiseşte reporterului ProSport: “Pe elan am simţit la fiecare pas cum parcă un burghiu mi se înfigea în rotulă”, iar întrebarea de urmărire survine firesc: “Şi ce faci, Struţule?”. “Domnule ziarist, merg mai departe. Fac şi Rio 2016”.


"Struţul caută struţii la Grădina Zoologică din Beijing. Până la struţi, Marian a dat mai întâi peste girafe"

6. EVADAREA Până la Rio 2016 se ivesc obstacole de toate soiurile.  E vara lui 2007. Mondialul din Osaka, principalul motor al economiei Japoniei. Metropola podurilor. Oraşul râurilor. Oraşul în care o atletă din România e mai cunoscută ca Marian Oprea. Numele ei: Lidia Şimon. Piteşteanul e cotat printre favoriţii Mondialului nipon, dar antrenamentul de acomodare îl sfârşeşte într-un butoi de gheaţă. Medicii încearcă să-l recupereze şi porneşte spre stadion. Rămâne lipit de banca vestiarului chiar la apelul pentru calificări, anticipând că nu se poate exprima la un nivel înalt. Nu mai ia startul şi pleacă mut spre hotel. Nu vorbeşte. Nu vine la masă. Nu iese din casă. A doua zi vrea să evadeze. Să evadeze din oraşul în care simţise că a picat cerul pe el. Pleacă spre gara din Osaka alături de colegii Ioan Vieru şi Florin Suciu. Vieru rămâne în Osaka, Suciu îl acompaniază spre Tokyo. E o călătorie cu un tren de mare viteză şi îşi pironeşte privirea pe geam, deşi e aproape imposibil să distingă ceva la o viteză de peste 300 km/h. Suciu doarme tot drumul. “Cocoş, ştii ce am văzut pe geam?”, avea să-l chestioneze Oprea. Sprinterul dădu din cap încurcat...”Nu. Ce-ai văzut?”. Oprea nu i-a răspuns nici până în ziua de azi. Cu privirea înceţoşată revăzuse toate cadrele carierei sale. Pe repede înapoi. Secvenţele în care trăise câte o picătură din momentele esenţiale în sport.

Dacă i-a străfulgerat atunci prin minte să se oprească nu se ştie. Cert e că şi după acel episod a mers mai departe.

7. BANANA. La patru ani distanţă de la succesul din Atena, "Struţul" mergea mai departe. În Cuibul de Pasăre din Beijing. Cu un zbor mai firav, dar cu o maturitate care i-ar fi permis să abordeze strategii eficiente. În finală joacă o carte ţinută sub mâneca tre­ningului. De totul sau nimic. Pentru că aceeaşi durere la genunchiul stâng îi face din nou viaţa un calvar. Mizează pe prima tentativă (17,22 m), care‑l propulsează la final doar pe cinci. Următoarele sărituri aveau să fie depăşite în încercarea de a prinde pragul "olimpic", pragul fără cusur. Pe final de aventură olimpică, atunci când toţi colegii săi terminaseră concursurile, a rezervat vreo 10 mese într-una dintre cele mai luxoase discoteci din Beijing, Banana, şi a făcut cinste. A făcut cinste pentru că încheiase aproape sănătos încă un concurs olimpic şi pentru că voia să-şi vadă toţi colegii fericiţi.

Unul dintre ei, un sportiv din lotul de gimnastică, i-a adresat la plecarea din China întrebarea care i s-a tot picurat în ureche: “Şi ce-o să faci, Struţule”. “Cred că merg mai departe”, şi-a lărgit din nou zâmbetul Oprea.


Pe patul de spital din Turku, unde a suferit operaţia de tendinită patelară. Marian a rămas cu o cicatrice care-i va fi prietenă toată viaţa

8. CÂRJELE 2009 nu se transformă nici în anul progresului, dar nici în anul regresului. Elevul Doinei Anton, femeia care i-a călăuzit paşii în sport, îşi ia inima-n dinţi şi se deplasează în cel mai vechi oraş al Finlandei pentru a se opera de tendinita patelară. Intervenţia decurge perfect, dar perioada de recuperare îl transformă dintr-un atlet zburător, în pacientul sprijinit în cârje. Ratează, firesc, Mondialul din Berlin, dar la Europenele din 2010 din Barcelona se produce marea revenire şi reuşeşte un incredibil 17,51 m. Se scutură de nisip ca de toate ghinioanele din carieră şi sare de pe podium în elită. Urmează Europeanul indoor din 2011 de la Paris. Marian e 100 % apt, plesneşte un 17,62 m care-l urcă pe prima poziţie şi nimeni nu anticipează că vreun adversar îl va mai depăşi. Dar ghinionul pluteşte în aer şi cade tot pe capul lui! Francezul Tamgho şi italianul Donato îl retrogradează pe trei, dar Marian îşi consolidează revenirea în elită.

Toată delegaţia României e epuizată după un concurs thriller, iar întrebarea e pusă cu o voce sfârşită: “Ce ne-ai făcut, Mariane!?”. “Îmi pare rău, dar voi merge mai departe şi... cine ştie...”

9. UN CENTIMETRU E primăvară spre vară. 2012. Marian sare 17,19 m, cel mai bun rezultat al său în cursa pentru Londra, dar baremul impus de IAAF şi agreat de FRA şi COSR, organizaţia condusă de Hopa Mitică Ioan Dobrescu, este de 17,20 m. Pentru un singur centimetru, o unghie de nisip, Oprea susţine că nu vrea favoruri, dar nici nimeni din convingătorul for de lângă Arcul de Triumf nu încearcă să-l facă să meargă la Londra. Ratează Jocurile Olimpice şi prietenii prevăd începutul sfârşitului unei cariere pline.

Cu o voce şoptită îi ridică la fileu întrebarea: “Şi ce vei face, Struţule?”. “Mmmh, mmmerg mai departe”, se aude răspunsul în doi timpi.

10. PRAGUL ŞI PRAGA Promisiunea făcută reporterului ProSport la Goteborg prinde contur. Era 2006 şi Struţul vorbea de cai verzi pe pereţi! De Rio 2016!? E 7 martie şi Marian Oprea are aproape 33 de ani. Debutează în finala Campionatului European de la Praga cu o săritură de 16,74 metri, cea mai bună performanţă personală a sezonului, îmbunătăţită din a doua încercare la 16,91 metri, pentru ca următoarele sărituri reuşite să măsoare 16,80 şi 16,73 metri. Câştigă medalia de bronz într-un sezon în care nici măcar nu a avut ca obiectiv participarea la Campionatul European. A sărit la Naţionale, i s-a propus să meargă pentru a ajuta a nşpea oară lotul României şi a făcut-o excelent încă o dată. Din talent şi pasiune. Din tehnică şi inteligenţă. Din stăpânire de sine şi nebunie specifică unui mare campion.

Da, Marian Oprea a luat medalie de bronz la Campionatul European. Iar după acest European, orice întrebare adresată Struţului nu ar mai avea niciun rost. A dat răspunsul prin tot ceea ce a făcut în ultimii 15 ani. Şi oricum… ştim că va merge mai departe.

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.