Unul dintre principalele motive de frustrare, mai ales în rândurile gamerilor ce preferă PC-ul, a fost constituit de jocurile care sunt lansate în exclusivitate pentru console, platforme de pe urmă cărora publisherii obțin, de obicei, cele mai mari încasări. Iar dacă în trecut acest gen de exclusivități se limitau la titlurile importante, de anvergură (vezi seriile Halo sau Gears of War pentru Xbox 360, respectiv God of War sau Gran Turismo în tabăra PlayStation), lucrurile au evoluat foarte rapid și în ceea ce privește joculețele distribuite în regim digital. Astfel, ambii jucători importanți de pe piață – Sony și Microsoft – și-au pus la punct o ofertă de titluri originale, realizate de producători independenți, publicate exclusiv prin intermediul propriilor rețele de distribuție digitală (PlayStation Network, în cazul PS3 și Xbox Live pentru Xbox 360).
Din fericire, în afara creațiilor realizate sau publicate chiar de către cei doi mari fabricanți de console, termenul de joc exclusiv începe să dispară, cele mai multe companii terțe alegând să-și lanseze titlurile pe absolut toate platformele de pe piață. Totuși, nici Microsoft și nici Sony nu renunță la ideea de a atrage cât mai multi producători în propria tabără. În cazul gigantului din Redmond, unul dintre cele mai importante eforturi în acest sens este „Summer of Arcade”, o promoție anuală prin intermediul căreia cele mai reușite joculețe independente sunt împinse în față, fiindu-le oferită o expunere deosebită, care de obicei duce și la vânzări impresionante.
În schimbul acestui gen de promovare, producătorii trebuie să fie de acord cu lansarea exclusivă a jocurilor lor prin intermediul Xbox Live (deci doar pe consola Xbox 360), cel puțin pentru o perioadă de timp. Aceasta durată poate varia de la o lună – vezi recentul From Dust sau mai vechiul Lara Croft and The Guardian of Light – și până la un an, cum este cazul joculețului de față – Limbo, produs de studioul nordic Playdead.
Astfel, după mai bine de un an în care Limbo nu a putut fi încercat decât de utilizatorii consolei Microsoft, jocul celor de la Playdead a fost în sfârșit lansat și pentru PlayStation 3 și PC. Și, prin amabilitatea producătorilor, Go4games.ro este prima publicație din România care vă poate prezenta un review complet pentru varianta de PC a lui Limbo.
Primul lucru care șochează la Limbo este abordarea sa grafică, o îmbinare de simplu și complex, de lumini și umbre, aflată în perfectă armonie cu prezentarea alb-negru a jocului. Pe cât de simplistă este în teorie tehnologia din spatele jocului, pe atât de impresionant este modul în care producătorii au reușit să se „exprime” din punct de vedere grafic în Limbo. Același gen de paralelă poate fi făcută și în ceea ce privește gameplay-ul lui Limbo. În teorie, jocul celor de la Playdead este un simplu platformer (jump’n’run), în care un băiețel este nevoit să sară peste gropi, să se ferească de capcane și să înfrunte monștri pentru a-și salva surioara.
Atunci când începi să joci însă Limbo, îți dai seama imediat că nu ai de-a face cu un joc tocmai obișnuit, săritul din platformă în platformă fiind aici „condiționat” de rezolvarea unor puzzle-uri, majoritatea realizate cu ajutorul motorului fizic implemententat de Playdead în Limbo. Și, așa cum îi stă bine unui astfel de joc, dificultatea acestor puzzle-uri crește pe măsură ce avansezi în campanie. Dacă la început e de ajuns să știi cum să te balansezi corect pe niște frânghii, pe măsură ce joci va trebui să înveți să folosești capcane împotriva unor păianjeni imenși, să supraviețuiești unor paraziți sau să dovedești că stăpânești misterele gravității. Per total, experiența de joc din Limbo este foarte reușită, chiar dacă pe parcurs apar și unele probleme.
Tocmai asupra acestora vreau să ne oprim un pic, aceste mici, dar importante neajunsuri fiind și motivul pentru care Limbo nu încasează o notă mai bună. Ei bine, varietatea în gameplay de care vorbeam mai devreme are drept consecință și o anumită inconsecvență în ceea ce privește feeling-ul pe care îl degajă jocul: atmosfera originală, de natură mohorâtă și apăsătoare de la început, se pierde pe parcurs, atunci când băiețelul ajunge în zone urbane sau industriale. Momentele în care apar și comutatoarele cu care poți schimba orientarea forței gravitaționale mi s-au părut exagerate în acest sens, pierzându-se mult din farmecul inițial al jocului. Însă recunosc că acest aspect este foarte subiectiv, opiniile referitoare la degradarea atmosferei din Limbo pe măsură ce joci fiind în întregime bazate pe gusturile personale.
O altă problemă, mult mai importantă, este modul în care au fost concepute puzzle-urile pe care băiețelul trebuie să le depașească pe parcursul jocului. Astfel, după părerea mea, un puzzle de calitate trebuie să pună mintea la contribuție, lăsând totuși o portiță deschisă și celor care nu găsesc soluția din prima încercare (ceva în genul camerelor de test din Portal 2). Limbo abordează alternativa mult mai „brutală”, jucătorul fiind pedepsit cu o moarte iminentă la fiecare pas greșit. Astfel, puzzle-urile din Limbo cad în categoria „trial and error”, lucru care poate deveni frustrant. Checkpoint-urile sunt însă destul de frecvente, îndulcind un pic inevitabilul amar al eșecurilor continue.
Chiar și cu numeroasele reluări a acestor secvențe dificile, Limbo nu este deloc un joc de lungă durată, întreaga aventură a băiețelului putând fi dusă la bun sfârșit în maximum 4-5 ore. La sfârșitul acestora însă, cea mai dureroasă este secvența de final, care nu reusește să „spună” mai nimic. Astfel, pe măsură ce lista de nume ale celor care au lucrat la joc se derula pe ecran, nu puteam să scap de întrebarea „pentru ASTA m-am tot zbătut eu și mi-am făcut nervii aștia?”. Cei mai masochiști pot relua jocul pentru a găsi o serie de obiecte ascunse, a căror colectare duce la câștigarea de achievements.
Din fericire, grație controlului precis, mai tot timpul rămâi cu senzația că greșelile comise sunt în întregme din vina ta, însă există și câteva excepții. În teorie, schema de control este extrem de simplă (săgețile pentru mișcare și săritură, Ctrl pentru interacțiunea cu alte obiecte), însă, pe parcursul procesului de transpunere a acesteia de pe gamepad pe tastatură s-a pierdut un amanunt esențial: controlul analogic. Astfel, folosind stick-ul analogic al unui controller, viteza de de plasare a băiețelului poate varia de la pași abia simțiți și până la fugă în toată regula. Pe PC, apăsarea butoanelor direcționale are drept consecință trecerea directă de la poziția staționară la cea de fugă, fără fazele intermediare. În cea mai mare parte a jocului, această limitare nici măcar nu se face remarcată, însă există cel puțin un moment mai delicat (țânțarul, pentru cine cunoaște), în care posibilitatea de a avansa foarte încet ajută mult. Sigur, problema poate fi rezolvată foarte rapid prin folosirea unui controller pentru PC, în această situație jocul oferind feedback suplimentar și prin intermediul vibrațiilor.
Un alt element care nu a făcut tranziția de la consola la PC cum ne-am fi așteptat este posibilitatea de a seta detaliile grafice ale jocului. Un meniu de acest fel lipsește cu desăvârșire din Limbo și, din câte am putut observa, titlul celor de la Playdead rulează într-o rezoluție nativă de 1280×720, căreia îi face upscale pentru a umple ecranul în cazul în care pe desktop sunt folosite rezoluții superioare.
Lăsând la o parte însă aceste neajunsuri, care până la urmă nu afectează mai deloc experiența de joc, în contextul actual Limbo rămâne o un titlu deosebit, care, deși se prezintă sub înșelătoarea formă a unui simplu jump’n’run, ascunde subtilități de gameplay la care nici titlurile mari, cu pretenții, nu îndrăznesc să aspire.
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER