Remember „Lia Manoliu”

Știrile apărute în ultimele zile despre banii alocați noului Stadion Național mi-au adus aminte o veche frustrare personală. În iulie 2007 s-a terminat bursa mea Erasmus în București, și cu ea prima mea etapă românească. M-am întors în Spania până la revenirea aici în 2009, fără să asist la niciun meci și fără să vizitez un stadion excepțional care era pe cale de dispariție, bătranul „Lia Manoliu”.

În acea primăvară din 2007 alergam în fiecare seară pe vechea pistă de tartan plină de găuri din complexul sportiv „Lia Manoliu”. Când se însera, obosit și implinit după exerciții, mereu alături de prietenul, maestrul și antrenorul meu de atunci Constantino Navarro, treceam pe sub silueta impozantă a stadionului. De fiecare dată îi lăudam frumusețea și originalitatea, regretând dărâmrea deja anunțată.

Ca un condamnat la moarte cu data execuției fixată, colosul de beton gri părea să se stingă între copacii mândri de aspectul lui aristocratic de veche arenă romană. Deschis, aerisit, de o eleganță aparte și o delicioasă orizontalitate feminină. Nu avea nevoie miticul Lia Manoliu de agresivitatea verticală a stadioanelor obișnuite pentru a impresiona. Maiestuos fără nevoia de a fi intimidant. Nobil, armonios și pur, la maniera sportivă sovietică.

Din afară, cei patru stâlpi ai nocturnei se desenau contra cerului senin de primavară deja închis. Turnurile care în orice altă construcție ar fi părut ortopedice și deplasate îi erau un alt semn de distincție, un brevet de onestitate a unui corp splendid și fără pretenții care nu-și ascundea organele.

Multe seri, când ajungeam acasă târziu de la alergat, intram pe Internet și contemplam interiorul cu o melodie a celor de la The Cure. În poze, îi admiram cele peste 50.000 de scaune în culorile naționale, un covor viu și colorat care se întindea de la vârfurile verzi ale copacilor până la pista de atletism. Și încrustată în covor, magnifică Tribuna Zero, prezidând întreaga scenă cu arhitectura sa simplă, albă și amabilă de comună portugheză.

Marcel Gascon, corespondentul în România al agenției spaniole de presă EFE, scrie în exclusivitate în România pe www.prosport.ro și în ProSport.

Marcel are 25 de ani, este născut la Castellon și a studiat jurnalismul la Universitatea Complutense din Madrid, dar și la Universitatea București. Vorbește fluent româna, scrie în română, locuiește în București și, deși este corespondent pentru toate domeniile, are o pasiune pentru sport.

Marcel scrie atât despre fotbalul mioritic cu ochii unui spaniol, cât și despre lucrurile mai puțin la vedere din fotbalul iberic.