King Kenny

Fotbalul e un sport mitologizabil. O știam. Cultura respectului
nu se împacă bine cu reflexul de persiflare tipic fiecărui
microbist. Știam și asta. Memoria se transformă în postament pentru
statui. O armată de fantome prestigioase tropăie dinspre istorie
spre stadioane, cu falduri ample și porecle înalte. Oriunde te
întorci, dai peste un rege, un prinț sau un kaiser. Cei mai triști
sunt regii din republici, cu o minge spartă pe cap în loc de
coroană. Acolo inadecvarea lucrează vârtos și anunță eșecul, spre
bucuria gloatei, care mestecă mult mai bine o execuție decât o
decernare de medalii. Și oricum, regilor le stă bine în cărțile de
istorie, nu în chiloți de sport. Când îi scoți din armura
trecutului, îi expui. Iar când îi oferi cu împrumut prin vecini, îi
faci ridicoli. Între două reclame, Pelé s-a specializat în
pronosticuri greșite. Între două mandate la Istanbul, Hagi a
devenit expresia necunoașterii de sine.

Un singur rege din fotbal pare la adăpost de riscuri. Dar asta
doar fiindcă n-a fost scos din lumea lui și pus să joace în
scenarii bizare. Kenny Dalglish a luat prizonier Anfield Road încă
de la primele meciuri la Liverpool, unde fusese adus ca înlocuitor
al lui Keegan. Strategia de seducție pusă în joc a fost atât de
puternică, încât Dalglish stă și astăzi pe primul loc în
clasamentul sutei de fotbaliști care au zguduit peluza Kop. Ian
Rush e pe 3, Kevin Keegan pe 8, Steve McManaman pe 22, iar Jari
Litmanen pe 69. Pretutindeni în lume, fabricile de idoli produc
fără să se preocupe de capacitatea noastră de a găsi câte-o
policioară pentru fiecare statuetă. Dalglish nu are nimic din
prestanța unui rege, nici măcar a unuia metaforic. El deține însă
avantajul de a se fi născut printre oameni care știu la fel de bine
să prețuiască și să disprețuiască. Să admire autenticul și să
denunțe făcătura.

Mișmașul nu găsește loc de parcare lângă Anfield Road. Și nici
n-ar avea cum. Printre treninguri lumpen și mustăți de spumă
Carlsberg, fotbalul adevărat își ia tributul cu precizie
ceasornicărească. Două dintre porțile de acces pe Anfield Road sunt
numite după doi antrenori de poveste: Bob Paisley și Bill Shankly.
Mai mult, cel din urmă tutelează amfitrionic de la înălțimea unei
statui pe al cărei soclu stă scris „I-a făcut pe oameni fericiți”.
Până la urmă, ăsta e și rostul lui Dalglish.

N-are flerul lui Ferguson, mintea lui Jürgen Klopp sau apetitul
pentru sfidare al lui Mourinho, dar știe să hipnotizeze publicul.
Iar publicul răspunde imediat. Prin minutul 10 al meciurilor de
acasă, dinspre Kop se aude un cântec cu iz evocator și versuri
adaptate. „All round the fields of Anfield Road / Where once we
watched the King Kenny play”. Oamenii țin ritmul și se grăbesc să
adauge: „And could he play” (un fel de „Mamă, și ce mai juca”).
Liverpool a trecut căznit de Sparta Praga și a pierdut la West Ham,
fără ca vocile suporterilor să tremure sau să gâlgâie indignat. La
noi abia a reînceput campionatul și toată lumea vrea sânge,
răzbunare și cadavre. E adevărat, nu avem poarta Constantin Oțet
sau Stelian Anghel (cine?). Cât despre statuia din față, iese când
nu te-aștepți din încremenire, întinde brațul și cere de pomană. E
frig, e criză și copiii stau chirciți pe întuneric.