Mingea ca un tort de ciocolată

Prin anii șaptezeci, Tommy Docherty, antrenor de rit vechi și
maestru al formulelor casante, a spus despre Răducanu Necula: „Dacă
aș avea un portar ca ăsta, l-aș împușca!”. Vai, vai, unde e umorul
britanic? s-au întrebat ipocrit apărătorii lui Tamango. Anul
trecut, același Docherty a lămurit și chestiunea umorului când l-a
descris în câteva cuvinte pe José Mourinho: „Dacă ar fi făcut din
ciocolată, s-ar linge singur”. Ei bine, ar fi interesant de aflat
părerea scoțianului despre Neymar da Silva Santos Júnior
(optsprezece ani împliniți în februarie), atacant al lui FC Santos
și, din 10 august, al naționalei braziliene sub comanda lui Mano
Menezes. Probabil că, respectându-și structura ipotetică a
zicerilor, Docherty ar conchide fără echivoc: „Dacă aș avea un
atacant ca Neymar, l-aș lăsa să joace doar pe plajă”.

Judecata s-ar dovedi corectă pentru fanaticii scorurilor,
clasamentelor și ierarhiilor. Pentru cine iubește ludicul și
povestea, eticheta ar fi nemeritată. Să revedem episodul. Neymar e
faultat în careu spre finalul unui meci din campionatul brazilian,
în care Santos o conduce cu 4-2 pe Atletico Goianense (fără vreun
Goian în echipă). Vrea să bată penalty-ul, dar de pe margine
antrenorul Dorival Junior decide altceva. Neymar se îmbufnează și
lasă mingea ca un copil căruia i s-a cumpărat un tort de ciocolată
pentru a i se aduce apoi la cunoștință că e diabetic. Până la
sfârșit, Neymar irosește fiecare minge care ajunge la el, driblând
până la exasperare și refuzând să paseze. După ce meciul se
încheie, el se strecoară prin fața batalionului de fotoreporteri și
o tulește în tunel spre vestiar.

Ce-a fost asta? O declarație de independență? Posibil. O
răzvrătire tropicală din care se va face un film de succes? La fel
de posibil. O probă de virtuozitate pe cât de absurdă, pe atât de
neproductivă? Și asta se poate. Neymar e doar ultimul nume al unei
lungi liste de oameni care și-au propus să fie dacă nu Iisus
Hristos, măcar Pelé. Decizia lui implică o sfidare, dar nu se
rezumă la ea. Driblând până la isterizarea antrenorului, Neymar
comută brusc de pe exigențele competiției pe candoarea copilăriei.
El revine în paradisul maidanelor, unde există doar cutume, nu
legi, reguli și dispoziții. Neymar râde cu un baton de dinamită
între dinți, gata să arunce în aer podurile care-l pot ajuta să
ajungă la Inter, Manchester, Barcelona sau Bayern. Deocamdată e
doar un teribilist care, după o clipă de iluminare
tandru-bezmetică, vrea să-și recheme vârsta de aur. Perioada de
grație în care te lași admirat, te bosumfli, plângi pe ascuns, te
împaci la vedere cu toți cei cu care te-ai certat și a doua zi o
iei de la capăt. Spre a-ți cuceri iubita (și poate lumea întreagă)
cu un surâs și o fentă șmechere.