„Hai România!”, mi-a spus amar un tip simpatic la check-in, pe Otopeni, atunci când am plecat spre Africa. Trăiesc o senzație de stânjeneală, de musafir nepoftit la un turneu în care, ca jurnalist, ești fără echipă. Am încercat senzația și acum patru ani, în Germania.
Cum va fi în Africa de Sud? În atmosfera Mondialului intri cu adevărat când pui piciorul pe un aeroport din care schimbi pentru Johannesburg, Cape Town etc. În cazul meu, Paris. Afișe cu „Les bleui”-i lor peste tot. Sunt totuși finaliști și au jucat și ei în prima zi. Și, totuși, puține tricouri albastre… Eu trebuie să schimb terminalul, dar nu am nevoie de indicatoare, electronice sau nu. Mă iau după nenumăratele sombrero și merg cu valul de mexicani spre poarta de îmbarcare. E avionul lor, practic! Mai sunt rătăciți niște hondurieni – „Sâc, v-am bătut” – și câțiva americani.
Avionul pleacă târziu. Air France-ul a vândut câte două bilete pe un loc ca la cinematografele noastre cu ani în urmă?! Pare glumă, dar anunțurile repetate ale căpitanului – „Ne cerem scuze, suntem în întârziere din cauza unei confuzii cu rezervarea de bilete” ori „Plecăm de îndată ce toți pasagerii vor avea loc” – nu am putut să le traduc altfel.
În ’95 a fost rugby. Acum e fotbal Filmul „Invictus” l-am văzut în avion. Cred că până la urmă aceasta este povestea Africii de Sud și aceasta va fi și povestea acestui Mondial. E despre Mandela și despre puterea lui de toleranță și convingere, despre lecția predată rugbiștilor, dar și politicienilor sud-africani înaintea Mondialului de Rugby din 1995. Despre puterea de a reuși chiar și atunci când majoritatea lor, a sud-africanilor, se îndoiește de asta. E un film metaforă cu un contrast aproape discriminatoriu între rugby și fotbal. Dar e despre sport, voință și reușită. E frumos și merită văzut. Ce chestie! Un film despre Nelson Mandela cu Morgan Freeman. Alăturate, numele lor dau FREEMANDELA. La el s-au uitat și mexicanii de lângă mine, au stat un pic pe gânduri, apoi s-au încurajat: „Filme! Azi (n.r. – ieri) îi batem!”. Primul impact cu Africa de Sud e sonor. Vuvuzelele astea sunt veritabile arme sonore. Nu poți să schimbi bani, nu poți să ceri informații, nu poți să faci nimic dacă nu ridici tonul să acoperi trompetele alea lungi și enervante.
Zâmbetul luminos al voluntarilor de culoare În rest, primul impact cu Africa nu e deloc dezagreabil. Din contră, zâmbetul alb al voluntarilor, majoritatea de culoare, te face să te gândești că sunt mai degrabă prietenoși decât periculoși. Sigur, nu trebuie nici să anticipăm și nici să ne grăbim. Traficul e ca la noi, în ciuda infrastructurii superioare, dar polițiștii sunt de o mie de ori mai OK. Au înțeles că vin de la aeroport și m-au lăsat să merg să mă acreditez fără a se crampona de lipsa parking pass-ului. Bine, că puteam fi oricine… e partea a doua, deoarece nu mi-au cerut niciun act… Pe drum mexican, la stadion african
La stadion m-am simțit ca acasă. Și nu neapărat pentru că îmi place să merg la meciuri mai mult ca orice. Ideea era că solul este roșu, chiar dacă se face mult praf, că sud-africanii au tricouri predominant galbene și că cerul era albastru și senin. Cam forțat? De aici se simte altfel. Așa că nu am avut nicio problemă să mă decretez „sud-african”, suporter adică, măcar la primul meci. Mi-au părut mai simpatici ei, pe de o parte – nici nu era greu cu un mexican sforăind latino două scaune mai încolo în avion -, dar și din motive de „Invictus” și Mandela.
Ne calificăm la EURO 2024
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER