Tot ce mai picură din pipeta arhivei TVR, rar și alandala, din epoca modernă a naționalei are legătură cu Mircea Angelescu. Calificarea la Mexico ’70, ostracizarea lui Dobrin, nopțile albe cu Dumitrache și Neagu. Peste decenii, înflorea Generația de aur în zilele Coppei del Mondo, o punte peste turnee finale de referință, atâtea cât să le numeri pe degete. Așa a fost rânduit destinul echipei naționale și al lui Mircea Angelescu. Deopotrivă. Să se întâlnească la momentul potrivit. Cine mai crede în coincidențe e un naiv.
Dacă tot vorbim de pionierat într-un fotbal în căutarea identității după Revoluție, atunci să-l mai pomenim o dată pe Mircea Angelescu, părintele Ligii Profesioniste, predată la cheie lui Dragomir. Mitică de la Ligă a ciugulit doar ce i se pusese pe tavă, profitând de trambulina care s-a numit cotidianul vremurilor „Sportul românesc”. În schimb, Mircea Sandu a fost chiar copilul său preferat în care a intuit cu mult mai mult decât un secretar cu probleme de juniori spre finele anilor ’80. Peste ani, o relație nu tocmai lină. S-au înțepat, s-au tachinat și au continuat să se iubească.
Pentru tot ce-a dăruit Stelei, Ion Alecsandrescu a fost Sfinxul. În biroul său ticsit de sticle de whisky și de rotocoale de țigări, Sfinxul a avut grijă să nu i se clintească Stelei niciun fir de păr. Înainte și după Sevilla ’86. Spre comparație, în aceeași atmosferă de film de ani ’30, Mircea Angelescu a avut harul să păstorească nu un club, două, ci un întreg fotbal. A împăcat UTA cu Dinamo în anii ’70, pe Steaua cu Craiova după Revoluție, misiuni imposibile ieri și azi. Dragomir e doar o copie mișcată a Eminenței grizonate.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER