Cumplit

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Sâmbătă noapte, un petic de Americă a fost cusut peste București. O mare gală de box cu toate ingredientele, sală plină, jocuri de lumini, muzici, fetișcane ademenitoare, arbitri scorțoși, antrenori pătimași, imnuri, steaguri, barosani în tribună, confetti, camere tv adresându-se mapamondului.

Un evantai de meciuri cu aspiranți la glorie au prefațat cazna lui Diaconu. Până la apariția Rechinului lacom de mărire, am admirat un Jojo Dan dinamic și cerebral, l-am văzut și pe Viorel Simion fițos și lucid, l-am bifat și pe Bogdan Dinu, un greu sprinten antrenându-se în compania unui canadian borțos cu alură de sac de antrenament.

Meciul Diaconu – Henry ne-a comutat la altitudine. Henry părea un robot bine uns, insensibil la lovituri, stăruitor și chiar elegant. În compania unui asemenea adversar, căruia nu-i păsa de pumnii încasați din care-și extrăgea parcă forța de a riposta, Diaconu ne-a dovedit ce cumplită poate fi viața unui campion al lumii. El nu e un boxer de salon, nu-i un stilist, nu-i un rafinat. E o cazemată blindată cu voință, încălzită la o inimă vitează, dotată cu două guri de foc cuibărite în mănuși. S-a bătut eroic până în pragul prăbușirii. La sfârșit, modest, le mulțumea tuturor. În realitate, noi trebuia să-i mulțumim pentru spiritul lui de sacrificiu. Românul s-a născut poet, cum s-a spus? Nu, românul s-a născut pugilist.