„Eroul necunoscut”. Înotătorul care a salvat 20 de oameni de la moarte după ce un autobuz a căzut într-un lac înghețat

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Cu 50 de ani în urmă, un înotător armean a salvat viețile a aproximativ douăzeci de persoane aflate într-un troleibuz care a căzut în lacul înghețat Erevan. Temperatura scăzută a apei i-a provocat o septicemie și o gravă boală de plămâni, forțându-l să se retragă din competiții.

Șavarș Karapetyan avea 23 de ani și era o legendă mondială a înotului cu înotătoare. Câștigase numeroase titluri și deținuse mai multe recorduri mondiale.

A sărit fără ezitare în lacul înghețat

Șavarș tocmai terminase antrenamentul cu fratele său Kamo, o alergare de 20 de kilometri de-a lungul țărmului. A auzit un zgomot asurzitor și a văzut vehiculul scufundându-se în apa tulbure și înghețată. Dacă nu aveau să fie salvați rapid, pasagerii erau condamnați la moarte.

”Eram la aproximativ 25 de metri distanță. Nu m-am hotărât să sar. Corpul meu s-a mișcat înainte ca mintea mea să poată reacționa. A fost pur instinct. Dar îmi amintesc clar și un lucru: m-am întors către ceilalți tineri și le-am interzis să intre în apă. I-am permis fratelui meu să rămână la suprafață doar ca să-i prindă pe oamenii pe care i-am scos afară. Mi-am spus: dacă mi se întâmplă ceva, părinții mei îl vor ține tot în brațe. Știam că îmi pot ține respirația timp de șase minute. Îmi cunoșteam limitele. Așa că am sărit. Nu a existat nicio ezitare. Nu era timp de frică. Oamenii mureau și eu eram singurul care putea ajunge la ei.

Și, în plus, am înțeles că, dacă îmi pierdeam cunoștința, doar fratele meu Kamo mă putea scoate, pentru că și el era înotător cu aripioare. Am înțeles clar că, dacă lucram în echipă, el la suprafață, eu sub apă, puteam salva mai mulți oameni decât dacă ne scufundam amândoi împreună și ne epuizam în același timp. Dar toate acestea s-au întâmplat în câteva secunde și, cel mai probabil, ceea ce a intrat în acțiune în acel moment a fost faptul că eu sunt fratele mai mare și port responsabilitatea pentru cel mai mic”, a povestit el potrivit Marca.

„Încă mai visez la acel scaun uneori”

Autobuzul aglomerat, care avea o capacitate de până la 90 de pasageri, căzuse în apa care avea o adâncime de circa 9 metri.

”Nu-mi amintesc câte scufundări am făcut. Corpul meu era deja epuizat de la cursă. Apa era rece, poate 12 sau 13 grade Celsius. Plămânii îmi ardeau. Aveam crampe în picioare. Dar adevăratul moment în care mi-am simțit limita nu a fost atunci când am fost epuizat. A fost când am ieșit la suprafață la una dintre ultimele mele scufundări, complet fără oxigen, aproape inconștient. Și mi-am dat seama că țineam în mâini un scaun de piele de autobuz. Nu o persoană. Apucasem un scaun în loc de o ființă umană. Aș fi putut salva pe altcineva. Acel moment – realizarea că făcusem o greșeală, că aș fi putut costa viața cuiva – aceea a fost adevărata mea limită. Încă mai visez la acel scaun uneori. Încă regret”, a mai spus Karapetyan.

În urma operațiunii de salvare a făcut septicemie și leziuni pulmonare severe din cauza apei contaminate. Cariera sportivă și viața de zi cu zi i s-a schimbat radical.

„Doctorii mi-au spus că am fost foarte aproape să fiu dus direct de pe țărm la morgă. Am petrecut 45 de zile la terapie intensivă cu dublă pneumonie și otrăvire a sângelui. Sepsisul era cât pe ce să mă omoare. După o lună și jumătate, m-am forțat să mă pun din nou în picioare. Am început să mă antrenez din nou. Nu aveam de gând să las lucrurile să se termine așa. La următoarea mea competiție, am stabilit ultimul meu record mondial. Dar plămânii mei erau distruși.

Boala a învins în cele din urmă și am fost forțat să renunț la sporturile de performanță. Totul s-a schimbat. Nu mă mai puteam antrena la același nivel. Nu mă puteam forța ca înainte. Dar nu m-am plâns niciodată. Am luat o decizie și am plătit de bunăvoie prețul. Asta înseamnă să fii bărbat. O persoană cu plămânii afectați nu se poate antrena în continuare. Nimeni nu credea că aș putea stabili un alt record sau chiar să înot. Nu credeau că pot face asta. Dar să plec așa… Nu era stilul lui Karapetyan. Mi-am stabilit un obiectiv: să-mi dobor propriul record și să plec ca un câștigător. Îngerul meu păzitor – același care mi-a spus să fiu acolo și să-i salvez pe acei oameni – m-a salvat și el și m-a ajutat să părăsesc sporturile de performanță ca un campion”, a mai spus el.

„Eroul necunoscut”

Timp de șase ani nu s-a știut cine a fost eroul care a salvat multe vieți de la o moarte sigură. El spune că ar face-o din nou chiar daca numele său va rămâne necunoscut.

”Nu au fost vremuri ușoare pentru Armenia. Armenia abia devenea ceea ce este astăzi. Și sunt unul dintre cei care cred că nu există niciun eroism în asta; este pur și simplu o datorie. Și sunt sigur că orice armean ar fi făcut la fel.

În 1982, șase ani mai târziu, a fost publicat un articol despre mine. Abia atunci am primit 60.000 de scrisori de la oameni din toată Uniunea Sovietică. Dar nu am făcut-o pentru recunoaștere. Am făcut-o pentru că oamenii mureau. Și aș face-o din nou, chiar dacă nimeni nu mi-ar fi știut vreodată numele.

Vreau ca oamenii să înțeleagă că nu sunt un supraom. Sunt un om. Am plătit pentru ziua aceea cu sănătatea și cariera mea, da. Dar adevăratul cost este memoria și viața umană”, a conchis Șavarș Karapetyan.