Gimnasta care a intrat în istorie prin aurul cu SUA la Jocurile Olimpice de la Atlanta 1996 şi a produs o mare durere României revoluționează acest sport.
În urmă cu exact 3 decenii, echipa de gimnastică a Statelor Unite câștiga aurul olimpic. Una dintre cele care au contribuit la acest succes a fost Dominique Dawes (49 de ani).
Dominique Dawes a câștigat, de-a lungul timpului, o singură medalie de aur. A fost chiar titlul olimpic de la Atlanta.
La respectiva competiție, echipa feminină a România a terminat concursul pe 3, fiind devansată și de Rusia.
Dawes a devenit prima femeie de culoare din Statele Unite ale Americii care a câștigat o medalie olimpică individuală în acest sport, chiar la acea ediție, la sol.
Ea și colegele ei din ceea ce presa americană a numit «Cei șapte magnifici» au apărut la scurt timp pe cutiile de Wheaties, un produs de bază în bucătăriile din întreaga țară.
În timp, ea a vorbit și despre dezamăgirile îndurate până la aurul olimpic, inclusiv o greșeală la sol, proba ei prefertă.
De atunci, Dawes a încercat să remodeleze cultura sportului care a transformat-o într-un nume cunoscut, prin intermediul rețelei sale de Academii Dominique Dawes.
La sediile din Georgia, Maryland, Texas și Virginia, ea încearcă să stabilească o nouă viziune asupra gimnasticii.
Concret, fosta gimnastă pune accent pe sănătate, comunitate și bucurie la fel de mult ca pe excelență, în special pentru fetele de culoare, care au fost adesea lăsate la margini.
„Încercăm să facem lucrurile diferit. Nu înseamnă nimic dacă al tău copil este un gimnast grozav, dar dar stima de sine este afectată, la fel sănătatea mintală și nu știe să aibă relații în această lume”, a declarat Dawes, acum mamă a patru copii, potrivit Capital B.
Cultura pedepselor date gimnastelor a fost descrisă de jurnalista Joan Ryan în cartea sa, cu un an înainte ca Dawes să câștige aurul.
Ryan a punctat că fetele erau izolate de cei dragi și învățate să ignore accidentările și să-și suprime individualitatea, în timp ce încercau să se transforme în atlete disciplinate.
Acest lucru a reieșit cel mai bine în evidență la JO de la Atlanta. După ce și-a accidentat glezna la sărituri, Kerri Strug a executat și a doua săritură, prăbușindu-se pe saltea de durere.
În acest context, scopul lui Dawes este să facă din gimnastică o sursă de bucurie și sentiment de apartenență, nu o goană după medalii.
Copiii au o singură copilărie, iar ea își dorește ca aceasta să fie sănătoasă. Această nouă metodă de pregătire este piesa de rezistență a academiilor lui Dawes.
Accentul pus pe bucurie și comunitate începe de la temelie, cu bunătatea, empatia și dorința de a ajuta colegul să își găsească momentul „medaliei de aur” în fiecare zi.
Antrenorii sunt angajați pentru capacitatea lor de a se conecta cu copiii și cunoștințele lor tehnice. Există planuri de extindere, inclusiv deschiderea unei academii în New Jersey.
Ea înțelege amploarea misiunii pe care și-a asumat-o. Cultura pe care încearcă să o remodeleze s-a consolidat de-a lungul mai multor generații.
Academiile ei reprezintă o viziune alternativă, dar una în tensiune cu cele mai încăpățânate presupuneri ale sportului.
Sunt semne că unele presupuneri încep să se atenueze. Femeile concurează mai mult timp, astfel că nu doar fetele aflate la pubertate se pot bucura de o carieră sportivă.
Corpurile gimnastelor sunt mai puțin înfometate și se pune mai mult accent pe forță.
Cel mai elocvent exemplu este Simone Biles, cea mai decorată gimnastă din istorie, care pare că sfidează gravitația.
Dawes nu doar vrea să continue această transformare, ci vrea să o aprofundeze. Pentru ea, mult mai importante sunt comunitățile care gravitează spre academiile ei.
Părinții socializează, prieteniile înfloresc, iar tinerele gimnaste, inclusiv fetele de culoare, sunt învățate că valoarea lor trece dincolo de criticile unui antrenor.
„Gimnastica nu trebuie să fie un sport atât de extenuant, poate fi distractivă. Copiii pleacă transpirați, pentru că muncesc din greu, dar se bucură și de călătorie”, a încheiat Dawes.