România s-a impus, în Ungaria, în fața Israelului, 2-1 și se califică la Euro 2024. Edi Iordănescu a fost inspirat, i-a titularizat pe George Pușcaș și Ianis Hagi, ambii au marcat și, după un start ratat în care adversarii au deschis scorul rapid, în minutul 2, tricolorii au revenit și au întors scorul pentru un rezultat istoric.
„Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”. A spus-o Nicolae Iorga. Și n-am făcut-o când trebuia. După 83 de ani, în ciurul unor preliminarii, stadionul răsună: „Kosovo e Serbia!”. Acum o spunem noi, cei care, cândva, nu ne-am bătut pentru ca Basarabia să rămână în România. Așa am pierdut un trup de țară. Dintr-o semnătură. Fără gram de plumb. „Kosovo e Serbia!”.
Știți că Iorga a scris prima istorie a Albaniei? Ei l-au citit, noi n-am învățat decât să-l numărăm. Ei l-au pus pe soclu, la Saranda, în falca sărată a mării Ionice. Noi pe bancnota de un leu. Și cineva, totuși, trebuie să se bată.
Stanciu, liderul unei generații de cașexie, Rațiu, băiatul crescut cu sedila sub limbă, Alibec, talentul irosit printre traume și alint, Ianis, nubilul ce poartă sub ceafă patronimul cu cel mai mare ecou în fotbalul românesc. Moldovan, Screciu, Drăgușin, Bancu, Răzvan Marin și Drăguș. Și cât s-ar fi bătut, pentru o talpă în plus peste Prut, moldoveanul Burcă! Hai, Andrei, azi e nevoie de un singur punct. Poate chiar și Pușcaș ar fi pus vreun os de rus sub țărâna grea a fruntariilor ocupate.
Și cu George ne batem în avanposturi. Iordănescu și-a urmat instinctul și l-a preferat pe infecundul vârf de la Genoa chiar pentru acest detaliu istoric. Azi trebuie să ne batem! Chiar și cu o generație strânsă din campionate uzate, din subsoluri de serii, divizii, ligi sau dune putem să mergem la Euro. Dar trebuie să ne batem.
Jucăm, cu Israelul, în Ungaria. Lângă Budapesta. Aici doar Dunărea ne e prietenă. Din aceste talazuri, fluviul imperiilor curge spre malurile noastre. Și noi tânjim, cu toată ființa noastră, spre amonte. Acolo de unde ne-au venit și regii.
Nici nu l-am cântat bine pe Traian și luăm gol. Adversarul începe peste noi și, în urma unui corner, Vitor prelungește balonul din marcajul fălcilor lui Pușcaș, iar veteranul Zahavi, total nemarcat, înscrie cu o formalitate de la bara a doua. Părem năuciți. Moldovan tremură cu mingea la crampon, apoi Drăgușin pare că-l îngână și scăpăm dintr-o altă criză.
Urmează o cursă a lui Rațiu, cu mingea la picior și fuleul dedicat lui Vinicius. Fundașul duce, îndârjit, balonul în jumătatea adversă. Pasează la Denis Drăguș. Urmează un șut fantastic, transversala flutură și Pușcaș… . Cine? Da! Pușcaș urmărește de lângă stoperii înghețați ai Israelului și reia cu utilitatea națională a odgoanelor, parâmelor, codițelor sale sudate de scalp. 1-1. E minutul 10. Sclipim din somnul cel de moarte.
Liniștim liniile și pândim o defensivă israeliană situată între gag și ciomag. Drăguș are uralele pe rist, se desprinde cu un fundaș în cârcă, stoperii lor par pe șenile, însă trage, din poziția izbăvirii, în stâlpul porții.
Ce ocazie! E rândul lor să tresară și a noastră să ne închinăm. Preoți cu crucea-n frunte. Turgeman pătrunde ușor în lateral, Moldovan respinge un balon finisat din interior și timpul se oprește, pentru o clipă, la reluarea hazardată a lui Khalaili. De acolo, o gleznă fermă nu ar fi ratat!
Iar Pușcaș iese, din nou, în evidență. Umblă la rafinament și reia cu călcâiul o diagonală transmisă de Răzvan Marin în colțul careului mic. Portarul lor e atent, pune pătura peste reluarea de finețe a românului și rămâne 1-1. Cade pauza și mai avem 45 de minute până în Germania.
Începem peste israelieni, Pușcaș reia în palmele lui Glazer și, cu un gol acum, am condamna gambele gazdelor. Rațiu țâșnește, din nou, în bandă, are un fuleu de nestăvilit și logică în continuarea fazei, dar Marin, Răzvan Marin, sapă sub balon și-l trimite unde și-a agățat sergentul Iordan opinca în 1919, în vârful parlamentului de la Budapesta. Ratăm șansa de a sigila calificarea!
Timpul trece, cu palpitații, în favoarea noastră. „Rooomânia, Rooomânia!”. Tribuna trcicoloră se încruntă, suntem aproape, mai sunt 30 de minute și putem să ne înăbușim fatalismul național. Dar se întâmplă, în cele din urmă, ceea ce anunța jocul. Și Pronia ne răsplătește evoluția. Ofrandă e stângul lui Hagi. Ianis, cel care reia în cascadă, cu dreptul în gușa porții, apoi cu piciorul moștenit de tatăl său. Fix în plasă. La colțul scurt. În abisul fericirii. „Hagi, Hagi”. „Ianis, Ianis”. Și ce inspirat a fost Iordănescu! Cu Pușcaș, cu Hagi junior. Acum ne mai trebuie concentrare. De bătut, ne-am bătut. Pentru fiecare balon și fir de iarbă, curajoși și concentrați.
Și-l iertăm pe Mihăilă. Singur cu poarta goală, servit cu altruism de Marin, jucătorul Parmei a lovit șchiop. Dar el ne-a trimis ilustrata de la Lucerna. Și-l mai iertăm o dată după ce ne lasă, pentru ultimele 10 minute cu tot cu prelungiri, cu un om mai puțin. Invitație pentru israelieni, cei care iubesc finalurile de meci. Edi își scoate căpitanul. Intră, ferm ca o baionetă, Cicâldău. Stanciu are sare în tricou și determinarea unsă pe chip. Ne retragem și, din hazardul unor minute grele cât niște bulgări de eternitate, primim bilete la Sigmaringen. „România, România, ole, ole, ole!”. Sorbim, din nou, sloganul fiestei. Ne-am bătut. Și azi și într-o campanie în care nu am pierdut. Restul e istorie. Așa cum a rămas și blestemul tlui Nicolae Iorga.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER