Amenințată, în fiecare an, cu demolarea, arena din „Ștefan cel Mare” ascunde, în pântecul tribunelor, un loc neștiut multora dintre suporteri. O lume care, din uitare, a rămas conservată, acolo unde s-au pregătit și au concurat sportivii de legendă ai României. Când toți fanii așteaptă buldozerele care vor transforma locul în moloz, într-un reportaj de colecție, ProSport vă prezintă povestea catacombelor de aur de la Dinamo.
După doi ani de la începerea lucrărilor, la 13 Octombrie 1951, în inima capitalei, chiar dacă în trecut orașul avea alte granițe, a fost inaugurat Complexul Sportiv Dinamo. Arena de fotbal, cu o capacitate de 18.000 locuri, îmbrățișată de o pistă de atletism, pe atunci cu cinci culoare, era regina parcului. Metafora atribuită, ani la rând… „cochetul stadion” din „Ștefan cel Mare”.
„Primul contract îl luăm cu stadionul de fotbal. Spațios, comod, cochet, stadionul de 18.000 locuri te cucerește. Tribunele largi, gradenele comode permit o vedere armonioasă a stadionului. În axa stadionului, cu orientare spre vest, se ridică tribuna oficială. Sub tribune se află vestiarele, grupurile sanitare, care pot deservi 218 sportivi, 2 bazine, cabine de masaj, camere pentru arbitri, camere de prim ajutor alcătuesc (sic!) reconfortarea fizică după întâlnirile sportive și antrenamente”.
Paragraful, cu tușa timpului și a propagandei socialiste, este smuls din albumul dedicat clubului Dinamo la 12 ani de la înființare. Era 1960.
Și o să coborâm în arcul de ciment, sub „tribunele largi” și „gradenele armonioase”. O incursiune în imprevizibilul subsolului, în praf și uitare, de la peluza sud, lângă soclul lui Cătălin Hîldan, până la gardul care desparte „Peluza Cătălin Hîldan”. În întuneric. Și istorie.
Aici, în burta arenei, s-au pregătit și chiar au concurat coloși ai sportului românesc. De la atleți precum Iolanda Balaș, Argentina Menis, Mihaela Peneș, Victor Firea și mulți alții, până la echipele legendare de fotbal ale clubului. Apoi au fost generațiile care au adus aurul României, kaiac-canoe, canotaj, lupte. „Iarna toți sportivii se înghesuiau aici pentru că era cald…”.
Sub betonul care a susținut, decenii, patosul suporterilor, a fost, ascuns de soare și intemperii, locul în care s-au prelucrat medaliile. Un laborator al performanței pentru Dinamo și sportul românesc.
Aici găsim bac-urile tocite de Ivan Patzaichin, tot aici au fost covoarele de cauciuc cu patru culoare de alergare și două de revenire înțepate de cuiele atleților, cercul ros sub tălpile Argentinei Menis din sectorul de aruncări, uriașa atletă medaliată cu argint, la aruncarea discului, de la Olimpiada de la Munchen 1972. Tot aici este locul unde generația lui Cornel Dinu dădea testele fizice pe timp de iarnă. Găsim săli de forță pentru „sporturile grele”, vestiare, grupuri sanitare conservate în uitare.
„Aici era…”. După Revoluție, „hala” de sub tribună a fost, ușor-ușor, uitată, inundată de furia ploilor de vară cu aluviunile aduse din Calea Floreasca, apoi, în amarul ineluctibil al nepăsării, uitată.
Azi s-a transformat într-un depozit de nimicuri folositoare. De la materiale de construcții, pânzele coregrafiilor galeriei, tot felul de lucruri casate din club și din parcul sportiv. Praf, întuneric, nostalgie. Timp oprit în loc. „Aici era…” . E vocea ghidului din bezna locului. A amintirii care ridică praful într-un video reportaj de colecție prezentat de ProSport.
Aici mai sunt…, încremenite în rugină și mucegai, efectele sportivilor. Discuri, sulițe, echipament putrezit, mingi medicinale roase de șobolani hulpavi, pagaiele și vâslele care se odihnesc după ce au dezertat din palmele pline de bătături ale campionilor. Role de film, acte îngălbenite și înfășurate în pături de praf, diferite obiecte care semnează, într-un prezent fără lumină, cu patentul melancoliei deceniilor trecute. Totul emană un aer ciudat. Un stop cadru al anilor. Aici era… .
„M-am antrenat în acea sală, acolo mi-am pregătit recordurile, iar unele rezistă și astăzi. Aveam condiții foarte bune, puteam să facem alergări de peste 250 de metri, erau patru culoare pe un covor de cauciuc. Încălzirea era asigurată de debușeul de căldură de la Spitalul de Urgență. Ivan Patzaichin s-a antrenat acolo, Ioan Virginia Bonci, Argentina Menis, Ioan Zanfirache și soția dânsului (n.r. Daniela Costian, medaliată cu bronz la Olimpiada de la Barcelona 1992, la aruncarea discului), pe toți i-am văzut. Când ploua veneau și fotbaliștii și se băgau în sală. Iarna, cel puțin, se înghesuiau toți sportivii pentru că, permanent, era căldură. Aveam condiții foarte bune, mai ales că nu prea găseai căldură pe vremea aia, Ceaușescu era trecut pe economie, dar acolo, jos, sub tribună, caloriferele duduiau. E păcat, domnule, că totul a fost lăsat așa, cum e păcat și ce vor să facă cu pista de tartan. Vor să o scoată când va fi ridicat noul stadion, pentru că cineva, nu știu cine, vrea stadion fără pistă. Vor unii să mănânce semințe și să arunce cojile pe umerii jucătorilor. Din punctul meu de vedere este o nedreptate”, a povestit profesorul Toma Petrescu, maestru al sportului, fost campion Balcanic și al României la probe, în sală și în aer liber, precum 100 și 200 metri liber, 4×100 metri și deținător al unor recorduri naționale la 100, respectiv 200 metri.
ProSport l-a contactat și pe Cornel Dinu pentru a-i încerca amintirile legate de acest loc încărcat de amintiri. „Mister” a intrat sub tribună atât ca fotbalist, cât și în perioada în care i-a antrenat pe „câini”, iar din postura președintelui a încercat, în miezul anilor 90, să mențină sălile și bazinele în circuitul sportiv.
„Este o sală construită special pentru atletism, care ține de unde începe bac-ul de la canotaj, până la Spitalul de Urgență Floreasca. A fost foarte bine întreținută până în 1990. Problema a fost după Revoluție, când s-a alterat foarte mult, în sensul că tot ce însemna rețele de scurgeri de apă s-au înfundat. Când ploua, de pe Floreasca, în sală se ridica apa și până la un metru. După 1995, când am revenit la Dinamo, legat fiind de acel loc prin amintirile de fotbalist, pentru că mă pregăteam aici în special în timpul iernilor, m-am pornit la repararea sălii. M-am sprijinit pe oameni de suflet, că bani nu prea erau, am făcut prin Erbașu, prin Răzvan Murgeanu și am refăcut sistemul de scurgere și am repus-o pe rol, prin 1996. L-am avut alături pe Eugen Coliță (n.r. fost vicepreședinte al clubului), care era șeful logisticii, un tip crescut în parcul sportiv al lui Dinamo. Am luat niște bani și de la metrou, în sensul că ne-au ajutat să facem gurile de scurgeri. Păcat de paragina în care a ajuns… deprimanta noastră paragină”.
Mărturiile despre acest loc au fost colectate de la foști sportivi de-ai clubului și oameni care au făcut parte din conducere în anii care au trecut. Înainte de a intra în subsolul arenei și a obține acordul Clubului Sportiv Dinamo pentru această incursiune jurnalistică, am întrebat mai mulți suporteri dinamoviști, unii cu abonamente în tribuna alb-roșie de decenii, dacă au cunoscut ce se află, ani de zile, sub picioarele lor la meciurile lui Dinamo. Răspunsul a fost, în unanimitate, „n-am știut”.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER