Pe Stanciu din teren îl știm toți. Dar ce m-a frapat totdeauna la el a fost o forță interioară pe care i-am invidiat-o cu afecțiune. Doar așa, copilul navetist din satul dacilor, Craiva din Alba, ar fi putut ajunge singurul fotbalist român campion în 4 țări. Confesiunea lui Stanciu în exclusivitate pentru ProSport, azi, când împlinește 30 de ani, e precum șuturile mijlocașului campion en-titre în China cu Wuhan Three Towns. De la distanță, amăgitoare cumva prin emoție, ca să cadă apoi ca un hanger în adevărurile pe care le știam prea puțin.
Îl cunosc de la prima lui convocare pentru echipa națională de seniori. Și i-am fost alături în drumul acesta, început în 2016, de la debut cu cu gol și Anghel Iordănescu selecționer până la Edward Iordănescu. Prin EURO din Franța și toate câte au urmat. Prea puține bucurii cu naționala. Dar mai e timp.
N-am descoperit în toți acești ani un tricolor care să știe atâtea despre fotbal și care să vrea să învețe mereu, cu pasiune sălbatică de preșcolar. Nici un alt jucător care să preia la Mogoșoaia fiecare tânăr debutant, din prima lui zi la lot. Să-i vorbească, dar mai ales să-l asculte, să-l facă să se simtă primit ca să putem primi și noi cât mai multe din potențialul său. De la Drăguș la Rus, oricine poate confirma. Și nu, niciun selecționer nu i-a dat asta ca sarcină lui Stanciu.
Și n-am descoperit încă, dar îmi doresc asta pentru binele fotbalului nostru, un alt tricolor care să țină mai mult la parametrii, cifrele, reperele și trofeele carierei lui. Să le fixeze ca obiective, să muncească pentru ele, să le atingă, să le inventarieze. Și asta fără urmă de trufie, fără comparații, fără artificii.
L-am „folosit” pe Nicolae Stanciu în conferințe de presă la națională atunci când era cel mai greu. Și a tot fost, din păcate. Pentru că știam că oricând are ceva argumentat și ”viu” de spus. Și pentru că, sub presiune, el poate fi limpede de cele mai multe ori. Cei care nu mint au totdeauna curajul să rămână limpezi.
Astăzi, când împlinește 30 de ani, l-am rugat să vorbim. Îndrăznesc să cred că a ieșit un interviu-eveniment. Datorită tuturor celor de mai sus și pentru că Nicolae Stanciu e un fotbalist-eveniment. Exagerare? Dacă privești onest spre cariera lui și fotbalul românesc din ultimele decenii, nicidecum. Dacă faci asta, n-ai cum să nu zici ”jos pălăria” în fața muncii umile cu care Stanciu și-a întărit talentul sclipitor. Și-apoi să nu calci pălăria, de ciudă, că prea puțini au putut asta în vremea lui…
La 30 de ani e un prag important. Se spune că în fața oricărui prag e nevoie de o confesiune pentru ca parcursul pe care ți-l dorești să devină realitate. Ce nu știm despre povestea ta în fotbal și poți spune doar acum?
Poate mulți știu că am debutat în Liga 2 la 15 ani și că în acel an am avut o accidentare gravă, am fost operat de ligamente încrucișate și menisc. Poate câțiva știu că mi-a fost greu, am crezut că nu mai pot juca fotbal. Însă numai cei din familie știu exact ce-ți voi spune acum: 8 luni a durat recuperarea și am făcut-o singur, îmi legau părinții pungi cu zahăr la picioare în loc de greutăți!
De ce singur?
Așa a fost să fie, eram un copil, așa a fost contextul. Nici nu cred că părinții ar fi putut să îmi plătească atunci operația la un medic bun. Dumnezeu m-a ajutat însă și așa am învățat să prețuiesc talentul meu și ajutorul divin: președintele de la Unirea Alba Iulia, Nicu Lupu, a plătit tot ce era de plătit. Apoi, în recuperare, n-am avut eu fizioterapeut, ajutor specializat, nimic! Opt luni de zile am lucrat singur.
Și cum de recuperarea a fost totuși una reușită?
Am luat foile printate pe care mi le-a dat doctorul, cu niște exerciții desenate, și mă duceam în sala de sport a liceului unde învățam și lucram zi de zi singur. Organismul m-a ajutat, eram și tânăr, dar am fost mereu serios și am avut ambiția asta uriașă. Uite că de-atunci și până azi, la 30 de ani, n-am avut accidentare care să mă țină mai mult de o lună pe tușă! Și de 12-13 ani pot să joc la un nivel înalt, constant.
Ce cadouri primeai la aniversări, când erai copil?
În copilăria mea nu aveau toți părinții așa multe posibilități ca să facă daruri copiilor, primeam și eu dulciuri și jucării, dar ce țin minte exact e că m-am bucurat mereu la orice chestie măruntă pe care am primit-o. Am știut să prețuiesc.
Care a fost primul tău tricou de fotbal în copilărie?
Aveam o bluză cu Steaua, nu un tricou, de fapt. Și pe spate scria: Nicolae Dică. Am cumpărat-o din piață, țin minte. Apoi, când m-am mărit și am început să merg la antrenamente, aveam un tricou cu Gerrard, de la Liverpool!
Cei mai mulți fotbaliști răspund că e vorba de muncă și exercițiu pentru reușitele sau calitățile lor. Care e secretul execuțiilor tale de la distanță, din acțiune sau din lovitură liberă?
Nu vreau să par arogant, dar eu loveam mingea la fel și când aveam 11 ani și am început fotbalul! Nu e, sincer, niciun secret. Loveam mingea aproape la fel de bine cu ambele picioare, fără să mă antrenez pentru asta. Spre exemplu, uite, n-am mai povestit nimănui: la finalul primului meu antrenament, am avut un meci și am tras de la vreo 25 de metri și am înscris.
La ce capitol ai simțit mereu că trebuie să muncești cel mai mult prin antrenament ca să îl îmbunătățești?
Acum simt că nu mai reprezintă o problemă, dar partea defensivă a fost cea la care am lucrat cel mai mult. Momentul în care am simțit că am depășit acest obstacol a fost când jucam la Slavia Praga. Ca dovadă, nici atunci, nici acum, nu mai joc număr 10. Am devenit campion al Chinei jucând ca număr 8 să spunem, un fel de mijlocaș box-to-box, într-un sistem cu doi mijlocași centrali, un număr 6 lângă mine. Mi s-a potrivit de minune, din postura asta am marcat mult și am oferit multe pase de gol. Dar experiența mă ajută deja să mă pliez pe orice sistem.
La 16 ani mărturiseai că îl admiri pe Ivica Olic, atacantul croat care nu era, după cum spuneai și tu, cel mai bun, dar era modest și muncitor. Ai reușit să faci rost de tricoul lui până la urmă?
Nu, pentru că nu mi-a plăcut să cer tricouri prin intermediari sau prin alte moduri, eu am în colecția mea doar tricouri schimbate de mine, la final de meciuri. Țin mult de tot la multe tricouri, ale lui Lewandowski, Sergio Ramos, Cazorla, Reus… Sincer, abia aștept să îmi fac o cameră dedicată lor. O să fie pentru mine o bucurie ca a unui copil mic atunci când îi oferi înghețată (râde).
Pe 6 mai 2010, cu o zi înainte să împlinești 17 ani, spuneai într-un interviu ProSport: ”mă aduce un unchi cu mașina de la Craiva la antrenamente la Unirea Alba Iulia, dar vin și cu autobuzul, e obositor însă m-am obișnuit, celebritatea și banii n-o să-mi ia mintea”. Abia debutasei în L1, făceai naveta de la 17 kilometri. Poate un copil bogat să ajungă fotbalist de top azi? Fără foamea de a deveni celebru și bogat, cu mintea nealterată?
A, sigur că poate! Nu cred că există reguli, pentru că nici dacă vii dintr-o familie cu mai puține posibilități nu înseamnă automat că ajungi unde ți-ai propus! Cei care au de toate acasă și primesc tot ce visează nu ajung să treacă prin experiențele celorlalți, aici este o diferență clară. Dar nu e neapărat un dezavantaj. Depinde doar de fiecare în parte cât își dorește și cât e dispus să muncească pentru dorința lui, eu provin dintr-o familie în care părinții munceau de dimineața până seara ca eu și frații mei să avem mâncare pe masă, să putem merge la școală, de aici încolo a depins doar de mine.
E ceva care te enervează la foarte tinerii jucători de azi, comparativ cu generația ta?
N-aș spune că mă enervează, dar aș vrea tare mult, pentru binele lor, să conștientizeze mai bine ce șanse au acum să joace. Și mă refer, dacă tot vorbim de cei foarte tineri, la regula U21 din campionatul nostru. Mulți chiar nu profită, e o oportunitate și ar trebui să muncești de două ori mai mult în contextul ăsta!
Cât și cum te-ai schimbat ca fotbalist după ce ai devenit tată?
Sunt mult mai calm, mai răbdător. Fetițele noastre sunt totul, aduc fericire și liniște în viețile noastre zi de zi. Se vede lucrul acesta în evoluțiile mele din ultimii ani.
Într-o lume tot mai convulsionată și poate tot mai superficială, poți spune cu mâna pe inimă, la 30 de ani, că fotbalul ți-a oferit măcar 30 de prieteni adevărați? Prieteni cu ”P” mare, dacă vrei.
Nu. E simplu, nu, nu pot să spun asta. Pentru că nu am 30 de prieteni cu ”P” mare, fotbaliști, în viața mea. În general, din fotbal țin legătura constant și ne întâlnim, când se poate, cu foarte puțini prieteni adevărați.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER