Tricoul de o sută de ani

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

A fost ceva aici, în spațiul acesta etern și fascinant al plaiului cu flori, a fost ceva aparte. A fost o legătură poate de neînțeles cu acest sport. Un entuziasm popular și o implicare ușor anapoda în contextul vremurilor.

Adică, de ce aici, la doar 4 ani de la Marea Adunare de la Blaj, se făcea și Marea Adunare a unei echipe naționale de fotbal? Ba încă una care să și bată în deplasare Iugoslavia?

Sigur, aveam un decalaj, pe alte plaiuri se juca fotbal de ceva vreme. Dar au ajuns și pe la noi unii străinezi cu bășica și tare ne-a mai plăcut! Am adoptat fotbalul cu o gingășie impresionantă și i-am fost fideli mai bine de o sută de ani. Și i-am mai fi. Dacă…

Vezi galeria foto
4 poze

Mă întorc la începuturi. Ce dovadă mai mare de iubire necondiționată să ofere această națiune decât prezența la primul Mondial? Da, ”Și noi am fost pe Conte Verde”, spre deosebire de alți europeni, mult mai mari și mai tari ca noi. Era vremea când îți luai concediu fără plată două luni de zile ca să poți juca la Montevideo. Și când, pentru a obține asta, era nevoie de intervenția regală.

Vali Moraru scrie despre tricoul de o sută de ani

Cum de prezența la Cupele Mondiale a devenit pentru noi o adevărată obsesie în timp? Cum de în epoca postbelică am apreciat că seceta a fost prea mare până la Guadalajara? Până la urmă, ce ne recomanda, oameni buni? Altceva decât ”microbul”? Altceva decât plăcerea de a juca, de a vedea, de a suferi, de a cânta, de a ne susține favoriții? Adică de a trăi fotbalul.

Gigi Becali a stabilit ce trebuie să facă Marius Șumudică pentru a-l lua antrenor la FCSB: „Asta i-am zis”

07:30

Gigi Becali a dezvăluit ce schimbare a ordonat să facă Baciu în FCSB – Petrolul! Nu a mai suportat să îl vadă pe teren „A mea a fost decizia!”

07:00

Am mai stat apoi 20 de ani până să mergem la Mondiale, în `90. Dar în ăștia 20 de ani am dus iubirea de fotbal la cote infinite. Ne-am adunat 100 de mii la cuplaj, am făcut din fotbal cauză națională, am iubit eroi de legendă. De ce fotbalul și bancurile au devenit haștag de rezistență și supraviețuire? De ce Balaci, Dobrin, Dinică, Amza și Caragiu erau cei mai mari? Ultimii trei pentru că ne făceau să râdem și de noi, și de ”ei”. Iar primii doi ne făceau să visăm, să fugim, să iubim, să uităm.

L-am zămislit pe Hagi tocmai din iubirea pentru bășică, oricare și oriunde ar fi ea, chiar și la Săcele de Constanța. I-am urcat pe umeri pe Hagi și pe ai lui. Iar ei au zburat până sus, aproape sus de tot, unde aerul e mai rarefiat, dar unde te apucă un sentiment acut de libertate.

Mi se pare inexplicabilă dragostea aceea inițială, la prima vedere, dintre noi și fotbal. Alte nații tratau fotbalul ca pe ceva de neconceput pentru noi, ca pe un sport ca oricare altul.

La fel de ilogică mi se pare tenacitatea cu care încercăm de ani de zile să ne omorâm propria iubire. Călcăm în picioare fără urmă de regret absolut orice ține de ceea ce era odată o iubire implicită. Ne detașăm plictisit-superior de mizeria care, bineînțeles, nu ne reprezintă. Dar pe care noi, ai noștri și ”…ai mamii lor” am creat-o.

Nu mai avem mândrie, orgoliu, ambiție. Nici măcar doza minimă de șmecherie cu care ne mai descurcam la greu. Nu mai avem idoli. Nu mai avem nici măcar galben. Nu mai avem echipă națională de fotbal. La o sută de ani de la meciul de la Belgrad mai avem doar un tricou ”vintage” în ediție limitată, replică la cel folosit acum o sută de ani. Ce mai contează că acela era roșu? Replica e galbenă, dar nu galbenul pe care nu ni-l putem scoate de pe retină de atâtea victorii. Galbenul acesta actual, decolorat.

Iar lângă el, lângă tricoul retro, închis într-o bulă de sticlă securizată, avem la poză câțiva băieți la costum. Unii, aduși să-i legitimeze pe ceilalți. Ceilalți… închiși și ei într-o bulă impenetrabilă și invizibilă, în care nu au iubit niciodată.