În absența lui Maradona. Un an mai târziu, inima.

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Buenos Aires transmite rar, ca un telex uitat într-o cabină de transatlantic acoperit de apă neagră, că, pe 25 noiembrie, se numără un an de la plecarea lui definitivă. Din acea zi, lumea întreagă a cheltuit un an fără să înțeleagă nimic, fără să accepte, ba chiar fără să creadă că s-a întâmplat. Și totuși, așa a fost, în cele din urmă. Ca inima lui Diego să nu mai poată ține ritmul nervilor lui.

Acum vreo două zile, tot din Buenos Aires, unde jongla el, copil amărât fiind, mingea pe picior, secvență cu care își începe și își încheie filmul Kusturica, de acolo a venit și altă veste. Cică Diego a fost înmormântat fără inimă. Doctorul Nelson Castro a spus o prostie. Că i s-a luat inima pentru a fi studiată, că avea cinci kilograme și nu trei, cum ar fi fost normal. Normal?! Ce era normal, ce a fost normal în viața, dar, mai ales, în opera lui Diego? Putea fi ceva normal cu inima lui?

Vezi galeria foto
8 poze

Nu trebuia să spună nici asta, nici că nebunii de la Gimnasia La Plata plănuiau să-i scoată inima din piept și să fugă cu ea în lume. Unde, copii ai durerii? Unde?
Amigos, inima lui Diego, doctore Castro, s-o știi și tu, inima lui era de mult dată lumii.

Începe curățenia la Gaziantep după finalul de sezon dezastruos cu Mirel Rădoi! Primul român care va fi dat afară

21:00

Șeful lui Inter a dezvăluit motivul real pentru care l-a pus antrenor pe Cristi Chivu: „Are o calitate inconfundabilă”

20:55

În absența lui Maradona. Un an mai târziu, inima.

Despre ce vorbim, despre faptul că ultima oară a fost al celor de la Gimnasia Esgrima y La Plata? Și suporterii lor se înșală, ca și doctorul, din aceleași cauze: inima fusese predată de mult lumii care acum nu mai știe ce să facă, având-o pentru totdeauna. Per siempre! Viața tuturor continuă cu inima lui și iată o secvență din ea.

În restaurantul din Madrid, noaptea trecută, când am început să scriu, se asculta Radio Onda Cero. Gică Craioveanu vorbește despre De Gea și despre faptul că Villareal, echipa sa de acum o viață, nu are măcar „mas un puntito”. Adică un punct în plus. E „la noche de Champions” în toată Europa, din avion am văzut continentul luminat înnebunitor a fotbal, bănuiesc, că doar nu a bani. Prietenii lui Gică vorbesc unul peste altul, vocile urcă și apoi scad brusc. „Donde vas, Rulli?” strigă Craioveanu al nostru, și simt că ceva rău s-a întâmplat pentru spanioli. Claro, marcase Cristiano, pentru United, pe final, cum o face mereu. Se consolează un pic cu toții, anunțând formația Barcelonei și comentând noutățile arhitectului Xavi. Apoi marchează și Jadon Sancho. Gică e trist, îl simt. Dar vorbește foarte frumos.

Îmi place limba spaniolă. Atât de mult încât, din dor de Maradona, aș fi în stare să scriu că Diego Armando a inventat-o și a făcut-o și pe asta cadou lumii, pentru ca, undeva, cândva, Victor Hugo Morales să poată spune ce a spus, plângând, la microfonul acela.

O minciună, ca golul lui cu mâna din același meci, asta aș fi zis. Dar o accept: da, de fapt, spaniola s-a inventat pentru fotbal. Pentru Diego și Hugo Morales.
Iar toate aceste nopți, în care poți străbate lumea și să-i vezi oamenii pe stadioane, ori trepitând, aproape spasmodic, în fața televizoarelor, ori cu urechea ciulită la radio, în nu știu ce mașină ori hol de hotel, toate aceste străfulgerări de viață și fotbal, de tensiune și grandoare, se întâmplă, de un an, fără Maradona. Noi, care ne-am amestecat prin fotbal ca printr-un taxi fără traseu, știm asta. Radiourile se aud și fără el, capitalele lumii plâng și râd fără el, luminile se aprind peste tot, da, fără el.
E aproape de miezul nopții la Madrid. Cineva pomenise de Maradona și ciulesc urechile ca un lup ciobănesc german. Se spune că Barcelona a fost prima lui mare provocare.

„Toată viața lui a fost o tragere de tricou a lui Dumnezeu”

Ce adevăr! Toată viața lui a fost o tragere de tricou a lui Dumnezeu, care s-a dovedit apoi că era chiar el. O națiune l-a îngropat acum un an pe Dumnezeu și noi avem îndrăzneala să căutăm azi urmarea și consecințele.

„Adevărate sunt sentimentele. Ficțiuni sunt împrejurările. Se spune, de obicei, că există o nostalgie a paradisului pierdut”, scrie, undeva, Preda. Așa stau lucrurile și în cazul lui. Universul lui Maradona, al celor bogați și al celor care adorm plângând de foame, e unul care are, vai, continuare, dar fără el. Adevărate au fost doar sentimentele, da.

Nocturnele stadioanelor, aflu de la Onda Cero, se vor aprinde, joi noapte, iar, în toată Argentina. Europa, pe care a luminat-o el, e deja aprinsă. Banii și ceva sentimente sunt și aici. Toți îi dețin inima și se comportă ca și cum și-ar fi împărțit bucuroși moștenirea. Asta e lumea pe care a lăsat-o, una în care Napoli se bate, pentru prima oară, la titlu, fără el. Sper să-l câștige!

Una în care demențialul lui joc unu contra unu, apoi, în faza următoare, unu contra doi, sau unu contra patru, nu se va mai vedea. O lume din care Dumnezeu s-a cărat, lăsând multe în urmă, dar mai ales urletul acelui copil îmbrăcat în tricoul galben-albastru al celor de la Boca, jelindu-l și înjurând-l disperat pe Diego, cel fără inimă: “De ce te-ai dus, puta madre!?”

Inima, mingea, ceasurile. Golurile. Toate au rămas pe undeva, pe aici. Printr-o peluză, printr-un aparat de radio, printr-un taxi fără traseu și fără șofer.

Așa a fost primul an fără.