Ce ne-ar fi zis Mirel Rădoi dacă nu intra ”capul” lui Mitriță? Ne mai strecura informația că naționala trebuie să-și caute antrenor din noiembrie? Probabil că da. Ca răspuns la inevitabilele întrebări legate de plecare, cu perspectiva de a rata și barajul.
Dar nu cu ”năduful” celui care a demonstrat ceva, care a dus echipa la baraj într-o grupă unde prezența Germaniei îți subminează orice speranță la mai mult. Ar fi zis-o, probabil, cu un soi de satisfacție umilă: ”Stați liniștiți, oricum mi se termină contractul, mai aveți o lună să mă răbdați!”
Sunt de neînțeles două aspecte ale anunțului făcut de Rădoi, dincolo de momentul ales, dacă a fost ales. Pentru că, acestea fiind intențiile, m-aș fi așteptat de la Rădoi să șocheze, totuși, la finalul grupei, după încă două victorii și să ne anunțe din Liechtenstein: ”v-am pupat, am plecat!”
Primul aspect: care ar putea fi motivul pentru care un antrenor tânăr, plin de energie, cu dorință clară de a face treabă bună este atât de decis să încheie mandatul într-o funcție în care ajungi, Mircea Lucescu știe, o dată-n viață, asta dacă ajungi vreodată (Andone, Rednic, Olăroiu, Dan Petrescu au o idee despre cum e să nu ajungi acolo)? Să excludem din start criticile media, ar fi pueril, mai ales că au fost, în mare parte, decente și îndreptățite. Până și Rădoi ar constata asta dacă nu ar fi atins de aripa subiectivă a postului pe care încă îl ocupă.
Al doilea aspect: cum poate fi explicată pasivitatea federației? Hai să zicem că astă-vară a fost treabă, te mai prinzi cu europeanul de tineret, mai cu prezența la Jocurile Olimpice, șansele de calificare la baraj sunt infime, nu-ți arde de prelungire. Dar după tripla din septembrie? Când, în sfârșit, naționala lui Rădoi nu a încasat gol 3 meciuri la rând? Când aceeași națională a scos 7 puncte din 9? Când era evident că o victorie cu Armenia ne face favoriți la locul 2? Federația nu știa că i se termină contractul și că riscă să rămână fără Mirel Rădoi la baraj?
Tocmai pentru că aceste situații rămân inexplicabile deocamdată, e clar că avem de-a face, în ciuda tuturor declarațiilor de complezență ce vor urma, cu o ruptură reală în interior. Mai devreme sau mai târziu vom afla, asta e cert.
Dar adevărata chestiune este viitorul echipei naționale. A avut 5 selecționeri în 7 ani de mandat Burleanu. Nimeni nu a dus o campanie de calificare de la început până la sfârșit. De la îndepărtarea lui Pițurcă (el a vrut să plece, ce să facem?), revenirea la clasici (Iordănescu), instalarea lui Daum (am încercat și varianta cu antrenor străin, trebuia, nu?), miza pe sânge proaspăt românesc (Cosmin Contra) până la ”all-in” pe tineretul și tinerețea lui Mirel. Fiecare cu ideile lui, cu felul lui de a vedea lucrurile. Fără o strategie clară a federației, fără o viziune care să ”aleagă” selecționerul și să-l mai și țină în funcție dacă acesta se adaptează la presupusa viziune.
Mă îngrijoram imediat după fluierul final din Ghencea că mandatul lui Rădoi e la final. Ne-a anunțat de la început că stă doar pentru Mondiale. Când colo, Rădoi tocmai ne anunța că nu mai stă nici măcar pentru Mondiale. Mi se părea că, la nivel de echipă națională, atunci când vii cu schimbări majore, când reușești să aduni niște energii către o direcție promițătoare, o singură campanie este cam puțin.
Rădoi va pleca, federația va găsi cum-necum un alt selecționer, poate că ”moștenirea Rădoi” va fi apreciată în părțile sale bune de noul selecționer, dar e destul de clar că va fi fost totul un simplu castel de nisip. Încă unul. Și o vom lua iar de la capăt, cu același entuziasm nătâng, și iar vor trece ani și ani până să ne vedem la un Mondial. Și noi, suporterii, îmbătrânim așteptând să mai trăim ce-am trăit odată, iar cei mai mici dintre noi vor obosi să mai creadă în visele astea și-și vor găsi alte vise, cu alți idoli, de prin alte părți.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER