Victor Vrînceanu mă întreabă acum o lună, cam așa, spre finalul unui Prosport Live, ce părere am despre transferurile făcute de FCSB, urma să înceapă noul sezon și mutări importante se anunțau acolo, Alexandru Crețu era deja o certitudine, Stipe Vucur, Zdenek Ondrasek, în fine, discuții. „Dar despre Cordea ce părere ai?”, spune Victor.
Începuse Euro de câteva zile, iar eu, cu gândul la Spania, caut în minte o siluetă, o alură pe care să o lipesc de imaginea acestui jucător pe care îl remarcasem de mai multe ori la Academica Clinceni. Și zic „Victor, mi se pare că aduce, are ceva din Luis Enrique”.
Se termină emisiunea și mă gândesc, câteva clipe, că am exagerat, dar e un păcat al meu, știu că îl am, asta e situația, nu mă mai schimbă prea multe, după atâția ani.
Luis Enrique, așadar. Un jucător exploziv, tehnic, versatil, 5 ani la Real Madrid, 8 ani la Barcelona, îl țin minte de la Coupe du Monde, din 1998, din Franța. 15 goluri pentru „los Blancos”, peste o sută pentru Barca. M-am dus prea departe, așa este, nu?
Zilele trec și iată-l pe Cordea titular la FCSB, dar, ce surpriză, ca fundaș stânga. Versatil, îmi zic, ca Luis Enrique, nici vorbă, dar chiar așa!? Fundaș stânga?
Apoi, uit de comparația făcută, se mai întâmplă și alte lucruri pe lume, până când puștiul pe care îl văzusem și mi se păruse interesant în joc la Clinceni, primește postul pe care îl merită în noua echipă și face ce face, în acest debut de campionat, dar și în Conference League. 22 de ani, împliniți luna trecută. E prea devreme pentru concluzii? Cred că nu. Și cred că și exagerarea mea începe să se amortizeze un pic.
Asta pentru că în viață, în aproape 50 de ani de mers pe stadioane, cred, sper că nu mă înșel, am mai trăit, nu foarte des, ce e drept, astfel de clipe în care sentimentul că te afli în fața unui talent mare te face, parcă, și pe tine părtaș la descoperire. În sensul că ți-ai dat seama la timp, că ai realizat tu și alții, dar nu prea mulți, despre ce e vorba.
Tata mi-a spus o viață întreagă cum, la un meci pe „23 August”, prin 1960, l-a văzut pe un puști de 18-19 ani, la UTA, și i-a spus unuia de lângă el, din tribună, „dom’le, copilul ăsta o să ajungă mare de tot. La echipa națională. Eu așa extremă nu am văzut în viața mea!”.
Ei, și avea și tata vreo douăzeci și cinci de ani, era student, însă da, o astfel de extremă nu avea să mai vadă mulți ani, cam până la apariția lui Zoli Crișan. Însă atunci, în ’60 sau ’61, nu se înșelase. Deși știam bine povestea, îmi plăcea să-i spun nu o știu și să mă prefac că mă gândesc la răspuns. „Mmm, Pârcălab?”
Da, Pârcălab, supranumit, mai apoi, la Dinamo și la echipa națională, „Săgeata Carpaților”. Pe vremurile în care Dinamo era Dinamo. Iar echipa națională chiar era o echipă.
Când am realizat filmul „Balaci”, acum 11 ani, Cristi Minculescu mi-a spus că și-a dat seama că Ilie va fi cel mai mare din toate timpurile încă din prima secundă în care l-a văzut. „Era un amical, prin ’73, cu brazilienii de la Natal, pe Central, și când echipele au intrat pe teren, în coloană, fiecare, am văzut că brazilienii sunt 11, toți, dar ai noștri erau doar 10. Ultimul din șir, la vreo cinci-șase pași în urma tuturor, călca încetișor, fără să se grăbească, un puști blond, părea așa, la vreo 16 ani, nepăsător la tot ce era acolo, stadionul plin, el, un copil, titular printre atâția oameni mari…adversarii, totuși, brazilieni, din țara campioană a lumii, și atunci am simțit că blondul va fi ceva ce nu se mai pomenise pe la noi…”. Blondul. Începutul. Infinitul.
Să revenim printre pământeni însă, să lăsăm Zeii acolo Sus.
Ce mai țin minte? Că, la un meci în Regie, prin anii ’80, Universitatea Craiova a venit cu doi puști formidabili,18-19 ani și a câștigat cu 3-2 meciul cu Sportul, am fost la meci. Absolut senzaționali, cei doi erau Pavel Badea și Ștefan Stoica, iar a doua zi în ziarul de specialitate, cum i se spunea, Laurențiu Dumitrescu se întreba, într-un articol intitulat ” După Balaci și Cârțu, Badea și Stoica?”. Sigur, Pavel Badea nu avea să devină Ilie Balaci, și nici pe departe Fane Stoica nu a semănat măcar cu Sorin Cârțu, dar cu ei doi Craiova, da, antrenată chiar de Cârțu, a dat de pământ cu Steaua lui Iordănescu și cu Dinamo antrenată de Lucescu, în toamna lui ’89, când cele două mari cluburi bucureștene erau între primele trei-patru echipe ale Europei. Apoi, tot cu ei, Sorin Cârțu aduce ultimul Event la Craiova, în 1991.
Sigur, Cordea nu e Luis Enrique, așa cum, din păcate, Badea nu s-a ridicat la nivelul lui Ilie, mă rog, acolo nu s-a ridicat, încă, nimeni. Iar Fane Stoica, vai, a rămas atât de departe de ce reușea, prin jocul lui metafizic, Sorin. Dar au contat, au fost buni, au fost, deseori, și ei, minunați, poate geniali, câteodată.
Foarte probabil, da, Cordea nu e Luis Enrique, am exagerat eu, ca de fiecare dată. Dar dacă nu credem că nu avem altă speranță decât cea pe care ne-o punem în acești băieți, nici ei foarte mulți, atunci totul se va prăbuși, ireparabil în timpul vieților noastre. Sigur, a fost doar un amical, dar Ianis Hagi a jucat sclipitor, duminică, împotriva Realului. Sigur, Man și Mihăilă sunt în serie B, dar unul dintre coechipierii lor se numește Gianluigi Buffon, totuși. Sigur, Cicâldău e de azi la Galata, nu la Barcelona, dar e, contează.
Nu știu ce mi-a venit cu Luis Enrique, așa am crezut că e acest tânăr de 22 de ani și o lună. Cum tatălui meu, acum 60 de ani, într-o zi, pe „23 August”, ceva i-a spus că adolescentul ăla din Arad… Să credem, zic, și să ne mai dăm o șansă. Cât timp va mai avea și Hagi puterea să mai găsească pietre prețioase și să le cultive. Cât timp mai avem, la urma urmei.
În definitiv, cine ești cu adevărat, Andrei Cordea? Que tal?
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER