Ajuns la 42 de ani, fostul pugilist ieșean Ovidiu Bobîrnat a ales să trăiască împreună cu soția sa în Cipru, de mai mulți ani. S-a stabilit de 8 ani în Insula Afroditei, dezgustat de ceea ce i s-a întâmplat în ring într-o perioadă a carierei în care ar fi avut cel mai mult nevoie de un sprijin din partea conaționalilor.
Trimis de la lot să se pregătească la club după Olimpiada de la Sydney, pentru că era considerat un ”rebut”, Bobîrnat a decis un an mai târziu să boxeze pentru Cipru. Anii au trecut, dar rănile lui Ovidiu încă nu s-au vindecat în totalitate.
Fostul medaliat cu bronz la Mondiale și participant la Olimpiada de la Sydney vorbește apăsat și își adună cu greu cuvintele când este nevoit să-și amintească de momentele în care a fost nevoit să boxeze în ring nu doar cu adversarii săi, ci și cu interesele meschine. Ascultându-i povestea, îi poți asemui cariera fără probleme cu o punte a suspinelor.
Elegant, așa cum a fost și în ring la categoriile 57 și 60 de kilograme, Ovidiu evită să arunce cu noroi: ”E bine să lași trecutul să stea la locul lui și să te gândești la prezent sau la viitor”. Nu dă nume, dar nu are cum să dea uitării unele momente care i-au schimbat radical cursul carierei.
„Sunt de 8 ani în Cipru. O perioadă nu am vrut să mai aud nimic de box, mă plictisisem și am vrut să fac altceva, am făcut Security. Acum antrenez adulți, dar vreau să-mi fac clubul meu anul acesta și sper să pregătesc și grupe de copii. M-am stabilit aici de 8 ani, dar eu din 2001 am boxat pentru Cipru, am și cetățenie cipriotă din 2003. După Jocurile Olimpice de la Sydney am decis să boxez pentru Cipru. Când vezi că în țară nu se vrea calitate, se vrea doar cantitate, preferi să-ți iei zborul. Așa am făcut eu”, spune că năduf Ovidiu Bobîrnat. De ce a făcut acest pas?
„Încă era Feri Vaștag antrenorul meu la lot, dar după Jocurile Olimpice de la Sydney pe mine m-au lăsat acasă pentru că m-am accidentat la umăr. Așa am și mers la Olimpiadă. Fiind accidentat, ei au considerat că sunt rebut și m-au trimis acasă, să mă antrenez cu Farul Constanța. Și atunci am decis să boxez pentru Cipru. Oficialii boxului românesc erau foarte bucuroși că scapă de mine, crezând că n-o să mai fac nimic. Dar totuși le-am arătat că nu e chiar așa. Și la două turnee foarte importante, Centura de Aur, i-am bătut pe români acasă. Pe Georgian Popescu, pe Nașcu. Asta deși făcusem 60 de kilograme și mă pregăteam singur. Plus medalia de argint la Jocurile Mediteraneene din 2005. Și le-am demonstrat că au greșit cu mine”, își amintește Bobîrnat.
Fostul pugilist este de părere că se lucra prost la lot, antrenorii încercând să implementeze stilul lui Feri Vaștag tuturor boxerilor, chiar dacă aceștia aveau stiluri diferite: „Se lucra prost. Erau mulți sportivi și se încerca implementarea stilului lui Feri Vaștag. Dar nu e OK! Vorbim de pregătire, de pregătire individuală. La noi în România s-a făcut la grămadă. Dar nu puteam toți să fim Vaștag. Stilurile sunt diferite. Se încerca să ne implementeze stilul lui Feri”.
Și odată atins acest subiect sensibil, inevitabil gândul îi fuge la șicanele pe care a trebuit să le îndure ani la rând.
„Faptul că am plecat din România… mi-au cam pus bețe în roate arbitrii. De fiecare dată, la toate turneele încercau să mă scoată afară din competiții. După un meci-două câștigate, arbitrii își făceau treaba. Prefer să nu dau nume. Nu știu exact cine a stat în spatele arbitrilor. Dar e curios că în 2004 merg la Campionatul European pentru Cipru, căci luasem cetățenia cipriotă în 2003. Câștig două meciuri, bat rusul și în meciul pentru medalie cu italianul… s-a terminat totul. Au început să fie jocuri de culise. Și am pierdut foarte mult atunci, inclusiv calificarea la Jocurile Olimpice de la Atena”, rememorează Ovidiu.
Întrebat cine a stat în spatele acestor șicane, fostul pugilist ridică din umeri dar este convins că ar fi ajuns mult mai departe în box dacă nu s-ar fi lovit de aceste piedici puse la turnee. „Am mai discutat și cu Rudel Obreja despre acest lucru. Ei nu vor spune niciodată nimic, de genul că te-am sabotat… Dar curios este că la ultimul turneu de calificare, în Suedia parcă a fost, am făcut 57 de kilograme după o perioadă foarte lungă. Nu mai făcusem 57. Iar lotul României când m-a văzut a crezut că sunt la 60.
Culmea e că am făcut cântarul de dimineață și nu m-au lăsat să boxez. Turcul Doganelli mi se pare că era delegatul general la această competiție și m-au scos din competiție. Și s-au calificat atunci Viorel Simion și cu un turc. Iar pe Viorel îl bătusem cu o lună sau două înainte, la un turneu în Grecia parcă”, își aminteșe Ovidiu, care recunoaște că nu ar mai face această alegere acum știind cât de mult a avut de suferit: „Dacă ar fi să mai aleg acum Cipru? Nu, sincer nu. Eu boxam pentru Cipru, dar teoretic și practic mă pregăteam singur la Iași. E dureros când te pregătești singur și încerci să scoți rezultate și ți se pun bețe în roate. Am pierdut ani de zile antrenându-mă și de fapt m-au scos din competiții. Dacă nu se întâmplau toate astea aș fi ajuns mult mai departe în carieră”.
Și lui Ovidiu i-a revenit în minte un alt episod petrecut în ring care l-a revoltat la acea vreme: „Imaginează-ți că la Jocurile Mediteraneene, în finală am boxat cu un israelian, iar delegatul general era din Israel. În pima repriză avea el un punct în față și nu m-a atins. Iar în a doua repriză l-am bătut de l-am pus jos din ficat și a ieșit pe sub corzi. A ieșit efectiv afară din ring.
Arbitrul rus l-a numărat, s-a uitat stânga-dreapta, dar faptul că avea acel punct în față l-a scos învingător, pentru că avea un punct în față. Așa era regulamentul. Au fluierat toți, nu s-a făcut nicio contestație, nimic. Și în loc de aurul mediteranean am luat argintul. A fost bun și argintul, dar meritam aurul atunci”.
„Și în 1999, la Mondialele de seniori de la Houston, m-am simțit oarecum sacrificat de către lotul României. În momentul în care erau trei sportivi în finală și eu trebuia să fiu al patrulea am avut tumefiat pometul drept și m-a oprit medicul. Nu s-a făcut nimic și era 3-3 scorul cu uzbekul. Oricum, rămâne cea mai mare performanță a mea din carieră.
Medalia de bronz la Mondialele de seniori e un rezultat foarte bun. Dar Jocurile Olimpice de la Sydney au fost ceva de vis. Păcat că am picat cu boxerul din Kazahstan, care avea să iasă campion olimpic. Cred că a fost și puțin ghinion acolo, a fost și accidentarea la umărul stâng pentru care doctorii nu au putut să facă nimic. Acestea au fost cele mai frumoase momente ale carierei. Iar cel mai mare regret a fost că nu am luat o medalie la Jocurile Olimpice”.
Sportivul ieșean își amintește că după bronzul cucerit în 1999, în Statele Unite, a primit bani frumoși și de la club, și de la federație. „Au fost premieri atunci, s-au plătit bani frumoși. De la club am luat 25 de milioane și 50 de milioane de la Federația Română de Box. Erau bani la timpul respectiv”.
Sportivul ieșean regretă că nu a trecut la profesioniști, unde ar fi putut avea o carieră frumoasă, la fel cum s-a întâmplat cu mulți alți colegi de-ai săi. „Am avut oferte și regret că nu am trecut la profesioniști, dar am considerat la momentul respectiv că pasul acesta spre Cipru e o chestie foarte Wow! De fapt eu am vrut să demonstrez României că au făcut o greșeală că m-au lăsat acasă după Jocurile Olimpice de la Sydney. La profesioniști e altceva. Probabil mă lăsau să boxez după stilul meu. Să fiu tehnic, viteză aveam, explozie în lovitură aveam. Asta ar fi trebuit să se întâmple și la lot. Eu cred că trebuia să mă lase să-mi fac treaba mea. Repet, nu puteam toți să fim Feri Vaștag. Stilurile sunt diferite”, a mai spus Bobîrnat, care ține în continuare legătura cu foștii colegi de generație: „Țin legătura cu foștii mei colegi, vorbesc și cu Doroftei, cu Crinu Olteanu, cu Diaconu, cu Râșco, cu Simion. Cu Marian Simion m-am înțeles foarte bine în acea perioadă, apoi cu Crinu Olteanu, cu Diaconu. Cu tot lotul mă înțelegeam foarte bine. Eram ca o familie”.
Ovidiu Bobîrnat s-a apucat de box la vârsta de 11 ani, la clubul Voința Iași, cu regretații antrenori Viorel Soroceanu și Iosif Matthes. „M-a dus un vecin de scară la Sala Voința, aveam 11 ani. Am intrat în sală și am rămas foarte impresionat de ce era acolo. După o lună toți s-au lăsat, doar eu am continuat. Eram la Sala Voința, cu Viorel Soroceanu și Maestrul Iosif Matthes, Dumnezeu să-i odihnească! Eram copii atunci, nu aveam alt scop decât de a face sport. Țin minte și acum că eram cu Vasile Surcică la sală. Eram ca frații, ne antrenam împreună, făceam la mănuși. Apoi a urmat Centrul Olimpic de la Galați, a fost o perioadă foarte frumoasă a carierei”, a rememorat Bobîrnat, care nu i-a uitat pe antrenorii care l-au ajutat în carieră: „Antrenorii care mi-au marcat cariera? Păi am început boxul cu Viorel Soroceanu și Iosif Matthes, l-am avut și pe Cornel Barbu. După aceea, la Centrul Olimpic am lucrat cu Octavian Tabără, pe urmă a fost Vasile Fântână la lotul de juniori, un om care și-a pus toată speranța în mine. După care am ajuns la seniori. Când îl ai pe Feri Vaștag în colțul ringului, asta spune tot”.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER