“Cele mai frumoase momente le petrecem alături de familie și trebuie să ne bucurăm de ele, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla”. Declarația-i aparține internaționalului român Răzvan Marin și a fost acordată, în urmă cu un an, când furnicarul vieții roia zăpăcit măcinând fără griji prin zarva anotimpurilor.
De două luni, timpul a încremenit, iar în acest stop cadru, fotbalistul lui Ajax și părinții lui, prinși într-o dulce captivitate la Amsterdam, după ce avioanele au zăcut la sol, trăiesc chiar momentele pe care marea dragoste pentru fotbal le-a confiscat. O canapea împărțită la un film, o cafea pe care, de data asta, o face tatăl, o rețetă cu gustul copilăriei, amintiri de familie împărțite la un colț de masă din care țâșnesc emoții în rubicondul obrajilor. Și în tot acest peisaj își găsește locul și stropul unui oftat. La București, pe o stradă care taie ca o șuviță tâmplele cartierului Giulești, Maria, celălalt copil al familiei Marin, condamnă un nod de dor în pieptul părinților. “Ce dor îmi e de Măriuța!”
ProSport: Salut, Petre! Cum este această perioadă pentru tine? Pandemia te-a prins în Olanda, la Răzvan, sunt aproape două luni de când ești plecat și nu te poți întoarce în țară din cauza restricțiilor.
Petre Marin: Da! Pentru mine, pentru soția mea, pentru Răzvan, pentru familia noastră, toată situația asta a dus la un tablou de familie care ne-a bucurat enorm și de care nu prea am avut parte. Într-o seară, la un film, chiar glumeam cu Raluca și cu Răzvan și le spuneam: “voi știți că noi, niciodată, nu am stat atât de mult timp împreună”. Când Răzvan era mic, eu eram în cantonamente, în deplasări, musafir acasă, el a crescut cu mama lui de mână. Ea mergea cu el la meciuri, la antrenamnte, dus și luat de la școală. Apoi, când eu m-am retras, a venit rândul lui să fie plecat, asta ne-a fost meseria, acesta e, uneori, prețul pe care și-l ia fotbalul. Iată că acum, cu pandemia asta, așa a fost să fie, am rămas blocați în Olanda și ne-am bucurat unii de alții.
Mama a fost cea care a stat tot timpul după mine. Mama mă ducea la antrenamente, străbăteam Bucureștiul în două în fiecare dimineață, stătea cu mine, după plecam de la școală, mă lua de la scoală. Ei trebuie să-i fiu, în mare parte, recunoscător pentru că a făcut foarte multe sacrificii pentru mine – Răzvan Marin – Ajax Amsterdam (pentru blogul lu’ Otravă)
A fost o întâmplare că ați rămas acolo?
Noi am plecat, chiar de ziua Mariei, fata noastră, am vrut să fim alături de Răzvan în perioada asta, ar fi fost groaznic să stea singur. Chiar dacă este o fire sociabilă și are prieteni în Amsterdam, eu și mama lui am considerat că e nevoie să-i fim aproape. Trebuia să revenim în țară, însă, cu o zi înainte de zborul nostru de întoarcere, Olanda a fost declarată zonă roșie, granițele s-au închis și uite că au trecut aproape două luni. Și am rămas aici, toți trei.
Spune-mi cum arată o zi a familiei Marin în Olanda?
Ne jucat, ne uităm la filme, preferatul este Casa de Papel, pe care Răzvan l-a văzut înainte, povestim mult, ne-am cumpărat două biciclete, facem mișcare, mergem la cumpărături câte doi, nu ai voie mai mulți, însă fără declarație. Olandezii nu au așa ceva, Raluca ne gătește, eu mai fac și cafeaua dimineața, mai ales acum, că e foarte greu, apeși pe un buton și gata cafeaua, nu prea pot să mă plâng (râde).
Și când ai mâncat ultima oară paste cu lapte? (n.r. mâncarea preferată a lui Petre Marin)
(râde). Cred că acum două săptămâni. Sunt bune, nouă ne plac, ne aducem aminte de copilărie .
Apoi trebuie să le dai jos, am văzut că Răzvan nu te menajează, ții ritmul alergărilor, mai ales că pari privilegiat de cântar, după ce te-ai lăsat din fotbal nu prea ai luat în greutate.
Încerc să țin și eu pasul cu el, însă e greu. Să știi că am am luat vreo patru kilograme, dacă atunci când eram fotbalist balansam între 64-65 de kilograme, acum am sărit la 69. Răzvan a început antrenamentele, fac în grupuri de câte trei jucători și a avut un program special primit de la club. Cei de la Ajax i-au trimis o bicicletă și tot materialul de care are nevoie, aleargări în fiecare zi în parc, aici nu este interzis și v-am zis că nu e nevoie de declarație, iar eu încerc să mă țin după el. Însă, după 20 de ani de carieră, mai scârțâi, mă mai dor unele, altele, nu prea mai sunt așa de nou, chiar dacă trebuie să mă mențin în formă pentru competiția de minifotbal.
Cum sunt olandezii față de pandemie, care sunt măsurile luate de ei? Mi-ai spus că nu e nevoie de declarație pentru a ieși din casă.
Mult mai relaxați, au avut un program mai dur de imunizare, în rest se respectă distanța de un metru și jumătate, nu ai voie mai mult de doi oameni pe stradă. Chiar dacă e vorba de o familie, unii merg mai în față, alții mai în spate. Acum am văzut că, săptămâna asta, s-au deschis și cafenelele, însă doar terasa este deschisă.
Hai să ne întoarcem în timp. Ești unul dintre cei mai longevivi jucători din fotbalul românesc, 468 de meciuri pe prima scenă, care e marele regret al carierei tale?
Am spus-o și atunci când m-am retras, că nu am prins și eu experiența unui campionat străin. Am avut oferte… (oftează lung), însă nu a depins de mine.
Ai ales să investești în fotbalul juvenil, împreună cu Sorin Ghionea dețineți o școală de fotbal în București, cum afectează pandemia afacerea voastră?
E greu! Și pentru copii și pentru noi, cu toții așteptăm o decizie. Ne-a afectat, așa cum ai spus și tu, este, totuși, o afacere, avem oameni angajați, o bază sportivă la care venea lumea să joace fotbal, cum se spune, între prieteni. Acum totul e blocat. Când a început această criză, noi am oprit imediat antrenamentele, am spus că sănătatea este pe primul plan, acum așteptăm să vedem ce o să se întâmple, copiii sunt nerăbdători.
Crezi că autoritățile ar trebui să sprijine și cluburile de copii și juniori, așa cum s-a întâmplat în alte domenii?
Trebuie căutată o variantă, chiar dacă suntem o școală privată, noi construim, creștem jucători. Pentru cine? Nu tot pentru viitorul fotbalului românesc?
Mi-am consumat întrebările și îți mulțumesc foarte frumos, însă, după ce o să întrerupem, o să-ți trimit o fotografie pe Whats App.
Offf. Ce dor îmi e de Măriuța! Ce bine dacă ar fi fost și ea, cu noi, aici, însă nu s-a putut, avea treabă la facultate și trebuia să stea cineva și cu casa.
Așteptăm să ne întoarcem din Olanda, vedem ce o să fie după data de 15, avem bilete pentru 17 mai, însă nu știm ce o să se întâmple, sper să putem intra în izolare la noi acasă. Răzvan e încrezător, important e, chiar dacă nu a fost cea mai bună perioadă pentru el, că s-a adaptat la Amsterdam. Așteptăm ca lucrurile să revină la normal, apoi o să mai vedem ce se întâmplă – Petre Marin
Petre Marin
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER