Povestea unei echipe mici: cum ne-am cocoșat de bunăvoie în fața Spaniei

Ce s-ar fi întâmplat joi seară, cum ar fi arătat România – Spania dacă n-am fi intrat pe teren cocoșați de frică? Din toată echipa – la pachet intră și antrenorii -, după meciul ăsta în care ne-am plasat singuri, din start, în rol de figuranți, doar Tătărușanu, Pușcaș și, după pauză, Andone și Ianis Hagi s-au ridicat la nivelul așteptărilor unei țări întregi. Atât.

Frica asta aproape irațională a țâșnit prin toți porii așezării gândite de Contra. „N-a dormit câteva nopți”, spunea înaintea jocului Gică Craioveanu despre selecționer. Probabil că așa a fost, dar din cauza spaimei și mai puțin din cea a calculelor. Să sperăm că, măcar după meciul ăsta, „Guriță” va reuși să scape de coșmaruri, e rău să-ți fie frică să ațipești că ar putea să vină Boogie Man, cu chipul lui Sergio Ramos.

România a intrat contra Spaniei exact așa acum intrau acum 20 de ani echipele lui Halagian, Florin Marin și Ghiță Poenaru în deplasare: „focu” la ei”. O oră am jucat cu 3 fundași centrali prinși în șuruburi în fața careului plus doi laterali care nu contau nici în atac, nici în apărare. Nicio legătură între 5-3-2-ul României cu Spania și 5-3-2-ul folosit azi de o treime din echipele fotbalului mare. Singura, marea, măreața idee era să nu luăm gol. Să sacrifici mijlocul terenului și atacul pentru o iluzorie betonare a apărării, să ții 3 stoperi ca să fie depășiți la aproape fiecare fază cu aceleași 2-3 scheme, asta da strategie! Iar frica de pe bancă s-a transmis, rapid și inevitabil, în teren.

Până la urmă, n-a ieșit nimic. Ca întotdeauna, dealtfel. Și ce-ar fi putut să iasă: la ce ne-am fi așteptat? România a făcut singurul lucru pe care NU trebuia să-l facă la un meci cu Spania: să le dea mingea ibericilor și să-i aștepte cuminte în ultimii 30 de metri. Luați voi, băi, mingea, că nouă nu ne trebuie! Exact scenariul lor preferat, să plimbe mingea, să combine, să aibă posesia în fața unei echipe lipsită de ambiții și agresivitate.

România a murit urât joi, la București, iar necazul e că a făcut asta tocmai când toată lumea aștepta de la națională un semn că trăiește. O oră am respirat cu paiul, doar prin Tătărușanu, eroul incontestabil al serii, și prin Pușcaș, cavalerul teuton din prima linie. Singurul care, când intra umăr la umăr cu spaniolii, nu părea brusc cu 5 centimetri mai mic decât în realitate. După o oră de chin, celor doi le-au venit în ajutor Andone și Ianis, iar lipsa lor de complexe a împins jocul, arătând măcar câteva minute ce-ar fi fost dacă… Dar era prea târziu. Când stai două treimi din timp tremurând ascuns sub pat, tot ce-ți mai rămâne de făcut la final, când ai ieșit în sfârșit de acolo, e să salvezi aparențele. Tricolorii au reușit să facă, până la urmă, măcar asta.

Cu ce rămânem după România – Spania 1-2? Am picat pe 4 în grupă după jumătate din campania de calificare. S-a ratat (din nou) marea întâlnire între tricolori și suporterii lor. Poate că, până la urmă, e nevoie de mai mulți jucători de la tineretul care astă-vară a jucat semifinalele Europenelor. Dacă actuala generație nu știe sau nu poate mai mult, să vină puștii! Ei n-au avut nici milă, nici respect cu Croația, Anglia, Franța și Germania. Pușcaș a arătat același tupeu sănătos și joi, cu Spania.

Spania este mare, fără niciun dubiu, și pe Arena Națională am simțit pe pielea noastră de ce. Dar foarte probabil că anvergura acestui gen de echipe crește când adversarii se simt – și se comportă – ca niște echipe mici, mici, mici.