După finala magică de la Sevilla a început un adevărat coșmar pentru Duckadam: „De 30 de ani iau în fiecare zi un pumn de medicamente”

Finala Cupei Campionilor Europeni din 1986 va rămâne mereu un moment istoric și foarte important în fotbalul românesc. Atunci, Steaua București a reușit să câștige cel mai râvnit trofeu de cluburile de pe continent. În fața echipei Barcelona, gruparea, condusă de pe banca tehnică de antrenorul Emeric Ienei, a ajuns până la loviturile de departajare cu formația catalană, iar „magicianul” din poarta românilor, Helmuth Duckadam, a ghicit fiecare colț în care au șutat spaniolii, s-a aruncat de trei ori în partea dreaptă și o singură dată în partea stângă, iar Cupa Campionilor Europeni a ajuns la București. 

Cum s-au pregătit însă românii înaintea finalei de la Sevilla, ce simțeau, care era atmosfera din vestiar și ce s-a întâmplat la revenirea în țară, a povestit, în exclusivitate pentru ProSport, „eroul de la Sevilla”, Helmuth Duckadam:

„Mie nu mi-a plăcut niciodată această titulatură de „erou”, pentru că nu mă consider un erou, sigur în acele 7-9 minute de la Sevilla am reușit o mare performanță, dar nu ajungeam niciodată acolo dacă nu îi aveam alături pe colegii mei, care au muncit foarte mult pentru a ajunge acolo. Eu cred că „erou” este puțin exagerat„. 

Antrenorul parcă a simțit că Barcelona – Steaua București va ajunge la penalty-uri. La antrenamentele de dinaintea finalei de la Sevilla, steliștii au exersat loviturile de departajare. 

„Unul dintre lucrurile care este de apreciat este că înainte de acea finală, cu ajutorul lui Valentin Ceaușescu, am reușit să facem două antrenamente pe „23 August” la lumina nocturnei, pentru că în perioada aceea era restricție cu lumina, curentul și a obținut el aceste aprobări și după fiecare antrenament pe „23 August”, în noctură, am exersat penalty-uri, deci practic antrenorul a pregătit acea finală, inclusiv în ideea că ajungem la penalty-uri.

(n.red. – Le apărați pe toate și atunci, la antrenamente?) Nu, pentru că atunci eram și mai lejer, nu e stresul dintr-o finală când îți tremură picioarele. La noi, au ratat la Sevilla, Majearu și Boloni care executau cel mai bine, dar bine acest lucru i se poate întâmpla oricui„, a mărturisit Helmuth Duckadam. 

Fostul portar a vorbit și despre emoțiile dinaintea meciului cu Barcelona, iar motivul este unul surprinzător:

„Emoții am avut cu o seară înainte pentru că pe la ora 22:30 – 23:00 ne-a venit echipamentul, noi practic nu aveam echipament pentru finală și seara a venit un reprezentant de la o firmă, cred că sârb era, am mers să vedem echipamentul, mie mi-a dat acel echipament cu care am apărat, verde cu mănuși noi, eram foarte fericit, ce echipament frumos aveam și mănuși noi, în rest nu am avut probleme cu somnul pentru că nu ne-am făcut mari speranțe, că vom reuși să batem campioana Spaniei, Barcelona, o echipă foarte puternică. Dar am zis că trebuie să facem o figură frumoasă, să arătăm lumii că nu am ajuns întâmplător în această finală, jucăm ce știm noi și cât putem„.

Helmuth Duckadam: „Nu știam cine era în vestiar, aveam un tic, trebuia să îmi leg ciorapii cu leucoplast”

Goalkeeper-ul care a ajuns cunoscut în toată lumea în urma celor patru penalty-uri apărate a povestit pas cu pas cum a simțit finala de la Sevilla:

„Nici nu știam cine era în vestiar, eu îmi vedeam de treaba mea, aveam un tic, trebuia să îmi leg ciorapii cu leucoplast. Tot timpul mă certam cu maseurul, cu doctorul pentru că eu consumam tot leucoplastul, îmi legam pentru că nu voiam să îmi alunece ciorapul. Aveam superstiții adevărate, în primul rând cu echipamentul, mergeam cu aceleași haine la meciuri, dar după ce intrăm în joc le uitam.

Încălzirea a fost interesantă pentru că și din partea noastră au venit cred că patru avioane, au fost vreo 2.000 de suporteri ai echipei Steaua, majoritatea erau militari, inclusiv soțiile noastre au fost invitate la acea finală, restul au fost cei din Barcelona și foarte puțini din Sevilla.

În timpul încălzirii aruncau cu tot felul de chestii, din spatele porții, fiind un teren doar de fotbal, aruncau cu portocale, cu banane, cu te miri ce. Și la un moment dat i-am atras atenția arbitrului Michel Vautrot, nu că mă deranjau bananele și portocalele, dar nu aveam un coș să le adun, să le duc acasă :-). Apoi, aveau pahare de sucuri cu multă gheață și aruncau cu gheață, normal că te lovea puțin cu gheața, cădea pe jos, dar până venea arbitrul se topea, deci nu mai putea demonstra. Atunci, am preferat să fac încălzirea în afara careului de 16 metri și după totul a decurs normal„.

Barcelona și Steaua au ajuns la loviturile de departajare, atunci când Duckadam a devenit eroul echipei din România

„Fiecare portar trăiește în felul lui aceste lovituri sau lovitura de la 11 metri. Pe mine nu m-a interesat absolut nimic, nu știam cine execută de la noi, eu mă concetram doar pe mine, ce trebuie să fac, cum să fac și îmi treceau mii de gânduri prin cap. Avantajul meu a fost că în momentul în care trăgeau colegii mei stadionul era un vacarm, se făcea gălăgie ca să îl deranjeze pe jucătorul care executa, în schimb, când trăgeau spaniolii se făcea liniște ca să nu îl deranjeze. Poate și acea liniște m-a ajutat să pot să mă concentrez. Atunci, ideea principală a fost că am încercat să gândesc cum aș face eu dacă aș fi în locul jucătorului care execută și de aici a plecat totul, faptul că am ales de trei ori partea dreaptă și o dată partea stângă.

(n.red. – Credeți că mai puteați să îl apărați și pe al cincilea dacă Balint rata?) – Nu știu, nu vreau să par ipocrit. Nu știu cum reacționam la ultima. Depinde și de jucător, pentru că te uiți și la jucător, cum crezi că ar executa, sunt clipe pe care cred că le hotărăști pe moment„, a mai povestit Helmuth Duckadam. 

Helmuth Duckadam: „Nu știu dacă România a făcut ceva, nu a făcut nimic”

La revenirea în țară, câștigătorii Cupei Campionilor Europeni au primit o distincție din partea lui Nicolae Ceaușescu. 

„Ne-a dat „meritul sportiv clasa întâi”. Era un protocol, chiar au fost întâmplări interesante când mergeam noi să ne înmâneze acea medalie de „meritul sportiv clasa întâi”, am fost pregătiți să mergem cu mâna stângă, pentru că dreapta trebuia să fie liberă să putem da mâna și el spunea „felicitări” și noi trebuia să spunem „Să trăiți, tovarășu’ comandant”. Ne dădeau un pahar de șampanie și aveai de mers vreo 10 metri până la dânsul să ciocnești paharul de șampanie și eu până am ajuns acolo am uitat textul. Când am ajuns acolo am zis „ce fac? Am zis: Sănătate”. După aceea a fost acea filmare în cadru restrâns, când a vrut să pară mai familiar, dar nu a fost, nu s-a ieșit din protocol.

(n.red. – Obiectiv vorbind, vi se pare că România a făcut destul sau suficient pentru performanța voastră sau putea să facă mai mult?) – Nu știu dacă România a făcut ceva. Adică nu-mi amintesc de un lucru pe care să-l fi făcut. Ne-a dat într-adevăr acele mașini Aro, care erau din stocul armatei, deci erau mașini vechi, nu erau noi, dar ar fi nedrept să spui că nu a fost un premiu foarte bun pentru că în acea perioadă le puteai vinde foarte bine, erau foarte căutate acele mașini, chiar dacă nu erau noi, era echivalentul la vreo patru mașini Dacia. Acela a fost premiul pe care l-am primit, dar, în rest, România, din păcate, nu a făcut nimic.

(n.red. – Ați vândut mașina?) – Am vândut-o repede, am cerut un preț. Am vândut-o la cineva din Pecica, de lângă Arad și a trebuit să vină omul cu mașina la București să facem actele și mi-a zis că îmi dă cu 20.000 mai puțin pentru că aceasta consumă mai mult ulei decât motorină. Erau vechi, legate cu sârmă, dar pentru cei care creșteau oi erau bune, erau mașini 4×4 și se căutau„, a mai adăugat Helmuth Duckadam, care a precizat că, dacă ar fi fost pus să aleagă între a apăra un penalty și a continua cariera, ar fi ales aceeași soartă, Cupa Campionilor Europeni:

„Nu, nu. Bine asta mi-a venit pe moment să spun nu, nu m-am gândit niciodată la această posibilitate. Cred că am avut o carieră scurtă, dar intensă și de multe ori e bine să te retragi când ești în glorie. Mi-ar fi plăcut să joc și eu afară vreo 2-3 ani, mi-ar fi plăcut un campionat ca cel englezesc sau cel german, unde e foarte multă forță, unde erau atuu-urile mele, ieșirile din poartă și așa mai departe, dar nu a fost să fie. Sigur că mă întâlnesc zilnic cu oameni care îmi spun: „Domne, dacă ai juca acum câți bani ai avea sau dacă mai jucai câți bani ai câștiga”. Sigur, probabil că aveam și mai mulți bani și mai multe griji. Atunci, probabil dacă aveam mai mulți bani mă gândeam ce fac cu ei și aveai problema banilor, acum le duc dorul puțin, restul ne descurcăm„. 

Helmuth Duckadam: „Iau un pumn de medicamente în fiecare zi, de vreo 30 de ani„

La scurt timp după finala de la Sevilla, Helmuth Duckadam a fost forțat să își încheie cariera, din cauza unei probleme de sănătate: „Eu am avut o problemă de anevrism, adică un cheag de sânge pe artera subclavicular dreapta, pe care l-am avut și înaintea finalei, dar medicina nu era așa evoluată și am făcut zeci de analize care spuneau că poate am reumatism, pentru că îmi amorțea mâna și așa am avut șansa să apăr. Pentru că, dacă se descoperea acel cheag nu mai ajungeam să apăr în finală. Acum am, practic, un tub băgat pentru că artera nu mai funcționează, iau un pumn de medicamente în fiecare zi de vreo 30 de ani„.