Ziua care a trecut ca o săgeată prin fața ochilor mei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

 Nu mai aveam stare. Parcă nu mai aterizam. Eram obosită. Sau avionul era între două vârste. Mi se părea că și norii aveau cearcăne adânci. Și nici cu zâmbetul nu mai puteam lumina tot culoarul. Inima-mi bătea haotic. Vedeam pădurile din apropierea Bucureștiului în culori strălucitoare. Urechile-mi țiuiau. Petrecusem în Paris, aproape toată noaptea. Fusese un chef pe cinste. Până dimineața!

Și scările tremurau când pașii mă duceau spre armata din salonul oficial. Nu-mi plăceau evenimentele cu fast. Eu vorbeam pe teren. Era forfotă mare. Pocnete. Flori. Probe de microfon. Covor roșu. Oficialități. Zâmbete lipite de chipuri cunoscute. Oameni simpli. Voioși, deschiși. Plini de farmec. Nu-mi era ușor să răspund la întrebări. Dar am făcut-o cum nu se putea mai bine. Totul era învăluit de o magie. Una imperceptibilă până atunci.

Nu mai trebuia să-mi forțez sinapsele pentru a găsi mutări decisive. Pentru Kerber, Muguruza sau Stephens. Totul a curs firesc. Am uitat de haterii care mă luau peste picior cu glumițe ieftine. Am uitat de sângele care-mi șiroia prin pantofi la antrenamente sau de vremea în care pedalam în gol. Și am avut și surprize. Glasul enervant al sirenei de Poliție mi-a dat fiori. Crezusem că Mercedesul se grăbea ca la raliu, dar fusese doar o farsă fină pusă la cale de Ministerul de Interne. Și de campioana olimpică la spadă, Loredana Dinu. Am fost amendată pentru depășirea vitezei la… seriviciu.

Un stadion din Brașov pe care nu s-a mai jucat fotbal în Liga 3 de 20 de ani revine în circuit! Corona, echipa la care au ajuns Grozav, Mateiu sau Enceanu, își mută casa

16:30

„Uimitoare”. Sportiva s-a fotografiat în bikini și imaginile s-au viralizat rapid

16:03

Am simțit că lumea mă iubește.

Și cele 20.000 de suflete de pe Arena Națională. Am trecut în grabă prin intestinele gigantului din mijlocul Bucureștiului și m-am umplut de speranță. Am văzut oameni tineri. Familii cu copii. Fețe fericite. Ochi care-și doreau parcă să-mi spună ceva. 20.000! I-am simțit aproape. Am devenit solista unui cor încropit ad-hoc. Îmi ardeau obrajii. Și genunchii îmi spuneau: Du-te! Du-te! Du-te!

A fost ziua care m-a chinuit plăcut. Mai voiam doar niște plopi umbroși. Mi-era dor de fiecare pală de vânt unduită prin perdelele de la geam. Și m-am răsfățat. Mi-am luat vreo trei zile libere.

Acum vreo 50 de ani, pe 11 iunie 2018. A fost ziua care a trecut ca o săgeată prin fața ochilor mei. Dar a fost și ziua care m-a încărcat definitiv pentru celelalte trofee de Mare Șlem care aveau să vină. Îmi strâng inima amintirile astea. Nu vreau să plâng. Marea e aceeași. Doar luna o stăpânește. Valurile sunt acum inaudibile.

Ai adormit, frumoasa mea. Parcă a ațipit și ceasul ăsta vechi de la mâna mea. E 12 noapte și, azi, tu, nepoțica mea, îți sărbătorești ziua. 11 iunie 2068.

Mâine te vei duce din nou la antrenament. Așa cum făceam și eu. Chiar și-n zilele mele de naștere. Dar mâine vei avea cu tine, în termobeg, ceva albastru. Patina timpului n-a ocolit-o. Dar sper să-ți aducă noroc. E o rochița dragă mie. Cea purtată în finala de la Paris. Aceeași pe care am luat-o pe mine, în grabă, în fața a 20.000 de oameni. Ei și toți cei care m-au privit mi-au dat puterea să-ți povestesc ție, de ziua ta, toate astea.