Salutări din România, de la regii treburilor neterminate. Matei Udrea scrie despre eșecul naționalei de handbal

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

A câta oară pățim asta, în istoria sportului românesc? Fetele din națională au jucat, la Mondialele de handbal, trei meciuri din șase. Primele trei. Absolut fantastic, fenomenal, entuziasmant, ne-am câștigat grupa cu două etape înainte de final. Ne era frică, înaintea turneului, să nu terminăm pe locul 4. Și, când colo, ce să vezi, am rezolvat cazul înainte ca restul să-și încheie șireturile. Am defilat, în stil de mare echipă. Paraguay, Slovenia și Spania și-au luat cârcă. Ghinionul lor. Dar și al nostru.

Și gata. Asta a fost tot. România a plecat acasă, de fapt, după victoria cu Spania. Adus să lumineze tricolorele pe bani grei, selecționerul Ambros a făcut exact aceeași greșeală pe care o fac, de la începutul începuturilor, și băștinașii. Nu e nevoie să vii din străinătate ca să dai gherla asta aici. Ultimele două partide din grupă au fost o rușine, dar nimeni n-a zis nimic: „Ssst! Să nu stricăm atmosfera, fetele se concentrează pentru optimile de finală!”. Abia-abia am bătut Angola, ne-a zvântat Franța. Vedeam toți, simțeam în aer primejdia, echipa o luase la vale. Numai cine n-a făcut sport nu poate înțelege sentimentul acela de pericol iminent, senzația nelămurită că din vestiar a dispărut ceva.
Tot ce s-a întâmplat în neverosimilul meci din „optimi”, cu Cehia, cel care ne-a eliminat de la Mondialele din Germania, este doar o dramă la indigou. O retrăim la infinit în sportul nostru, fără să învățăm vreodată ceva, ca într-o buclă temporală.

…Îmi amintesc de un meci al băieților cu Franța, la un Mondial din ”95. Echipă bună. Pivot – Dedu, actualul președinte al federației, Zaharia, Beșta și Licu – interi, Rudi Prisăcaru – centru. Am bătut Franța în grupe. Franța, care la turneul ăla avea să câștige primul său titlu mondial. Pe noi ne-a bătut Egiptul în optimile de finală și Belarus în meciul pentru locul 9.

Daniel Pancu, primele nemulțumiri la Rapid! Mesaj pentru conducere după înfrângerea cu Dinamo: „Nu avem mijlocași pe bancă! Mai așteptăm jucători”

00:43

Stojilkovic a spus lucrurilor pe nume după Rapid – Dinamo 0-1: „E frustrant! Nu ne simțim bine”

00:43

În alt an, la Europenele din 1996, am picat iar cu Franța în grupe. Prin minutul 20 aveam 5 goluri avans, lor nu le intra nimic, noi eram în transă. Apoi, echipa s-a înmuiat deodată, ca un unt pus lângă foc. Ne-au bătut la 7 goluri.

Încă un pic înapoi, în timp. România la Mondialele de fotbal, în 1994. Sferturi de finală, 2-1 și om în plus cu Suedia, în sferturile de finală. Nu se mai putea întâmpla nimic. Ba da, gol Andersson, penalty-uri, la revedere, acasă toată lumea!

2003, Danemarca – România 1-2 în ultimul meci al preliminariilor pentru Euro. Gata, s-a terminat, suntem la Euro! Stai, ultima fază… Ce nebunie, Laursen… 2-2… Portugalia, noi mai stăm un rând!

Putem continua la infinit așa. Dinamo cu Benfica, în 2000: 1-0 în deplasare, 0-2 acasă. Dinamo cu Lazio, în 2007: 1-1 în deplasare, 1-0 la pauză în retur, 1-3 la final. Steaua cu Middlesbrough, în 2006: 1-0 acasă, 2-0 la pauză, în deplasare, 2-4 la final. Steaua cu Ludogoreț, în 2014: 1-0 acasă, 0-0 afară, în minutul 90, apoi golul din prelungiri al lui Wanderson și penalty-urile de coșmar. FCSB… FCSB, anul acesta! Triumfal în primele patru meciuri ale grupelor Europa League, calificată când 99% din celelalte echipe încă mai dădeau din coate să prindă un loc mai departe. N-avea cum să piardă primul loc și șansa de a întâlni, în primăvară, un adversar mai accesibil. Dar, până la urmă, s-a dovedit că avea cum. FCSB a pierdut incredibil ultimele două partide, a terminat pe locul 2 și acum va trebui să joace cu Lazio în următorul tur…

Toate poveștile astea, și multe-multe altele, arată că teoriile țesute și aruncate pe piață de taberele din handbalul românesc, la acest Mondial, sunt doar niște improvizații. Nimeni, absolut nimeni nu e dispus la o analiză corectă și pertinentă.

Alexandru Dedu remarca, după victoriile din debutul campaniei, abilitatea tactică a selecționerului Ambros, care – vezi-Doamne – ar fi știut să pună în teren echipa și să găsească soluțiile cele mai bune. Lovitură cu manta a președintelui: lăudându-l pe Ambros, se lăuda pe el, că-l adusese pe spaniol la națională.

După eliminare au ieșit ceilalți în scenă. Cum s-a făcut selecția? De ce au fost lăsate acasă jucătoare de top, titulare la echipele lor de club în Liga Campionilor? Corect, doar că aceeași echipă „prost făcută” fusese cea care, în debutul campaniei, bătuse Slovenia și Spania. Atunci n-a amintit nimeni de vedetele pierdute pe drum.

Dedu a făcut și lucruri bune, și lucruri rele. Aducerea unor selecționeri străini a fost corectă, încurajarea echipelor de club să transfere cât mai mulți jucători din afară – una proastă. A avut în brațe o generație de campioane mondiale la juniori și nu s-a agitat să le ajute. Despre băieți nici nu mai are rost să vorbim: morți i-a luat de la Gațu, morți îi lasă moștenire.

În România, generațiile vin și trec pasându-și între ele, într-un etern joc pasiv, calitățile și defectele. Până la urmă, într-un fel, avem și noi farmecul nostru ciudat. Suntem campionii primelor reprize, regii timpului regulamentar fără prelungiri, împărații bucuriei de pomană. Vrăjitorii lucrurilor neterminate. Suntem cei mai buni regizori posibili ai poveștilor care încep cu „ce ar fi fost dacă…”.