Ca niște câini | Ultimul drum spre București al dictatorilor României: „Am găsit pe teren două suluri de prelată de cort, în care erau înfășurați Elena și Nicolae Ceaușescu. Pilotul aruncase «coletele» și plecase. Ea avea capul spart, el era cu haina de blană și ceasul la mână”

Cu greu poate fi imaginată o scenă mai terifiantă decât cea a aducerii cadavrelor lui Nicolae și Elena Ceaușescu în București, după ce au fost executați, pe 24 decembrie 1989. Momentul, de un grotesc care-ți face părul măciucă, e relatat în memoriile sale de generalul Laurențiu Roșu, fost handbalist și comandant la Steaua.

Stăpân absolut al României timp de 25 de ani, interval în care a dispus de viața și de moartea locuitorilor, Ceaușescu a sfârșit, în decembrie 1989, exact în același fel în care condusese țara: violent, fără îndurare, după o farsă numită proces, cu sentința dinainte știută. Omul căruia i se prosternaseră la picioare mulțimi întregi și avusese la degetul mic toate bogățiile și avuțiile României, care decisese soarta a cartiere și orașe întregi cu un singur gest al mâinii și se scăldase într-un lux care contrasta violent cu sărăcia marii mase a populației, a parcurs ultimul drum anonim, ca un ciumat. Împușcat în grabă, într-o cazarmă din Târgoviște, la ordinul noilor conducători ai României, „împachetat” în prelată și azvârlit din elicopter pe un teren de instrucție, alături de soția sa, și-a petrecut ultima noapte pe pământ în zăpadă și întuneric. Cei care l-au găsit acolo, a doua dimineață, s-au speriat și l-au pasat de la unul la altul, grăbiți să scape de pacoste.

Ofițer la Divizia 1 Mecanizată, Roșu a fost un martor direct al evenimentului. Rândurile din cartea autobiografică „CSA Steaua, clubul din inima mea” descriu cu lux de amănunte întreaga scenă, dar și episodul în care, ajungând la Televiziune împreună cu unul din acoliții lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, ofițerul s-a trezit sub tir de mitralieră și a trebuit să înainteze spre clădire târâș, la adăpostul unui transportor blindat.

Generalul Laurențiu Roșu (în centru) a trăit momente de o tensiune extremă de-a lungul vieții. FOTO: Arhiva personală

„Laurențiu Roșu: În seara de Crăciun, când a avut loc procesul, am primit telefon că va veni un elicopter și va lăsa două containere pe câmpul de instrucție a UM01210. Noi i-am atenționat pe militari, că atunci când o să vină elicopterul pentru a aduce containerele, să ne anunțe să putem veni spre a le prelua.

Ionuț Cojocaru: Vă mai aduceți aminte la ce oră ați primit acest ordin? M-ar interesa dacă înainte sau după execuția lor.
L: Cred că l-am primit după. Era notat în registrul de luptă, dar acesta nu se mai găsește. Apoi, iarna, știți că se întunecă devreme și seara iar a început să se tragă, deoarece în zonă erau multe unități militare și era suficient să se tragă un foc, că începeau toți să facă la fel.

I: Terenul acesta era în apropierea stadionului Ghencea?
L: Chiar lângă stadionul Ghencea. După terenul de fotbal, urmează un teren de atletism, și apoi baza de instrucție a UM 01210, unde trebuiau aduse containerele. Am fost informați că a venit un elicopter, dar nu a aterizat, a survolat zona și a plecat. Am telefonat la conducerea armatei. Aceștia ne-au spus că nu este posibil, containerele au fost coborâte. Și am tot purtat discuții până dimineața, când am primit ordin să mergem să căutăm în toată zona. Nu se mai trăgea, se făcuse ziuă. Într-adevăr, am găsit, ceva dar nu două containere, ci două suluri de prelată de cort, în care erau înfășurați Elena Ceaușescu și Nicolae Ceaușescu.

I: Deci, cu alte cuvinte, ei au fost aruncați din elicopter.
L: Da, normal că aparatul nu a aterizat, pentru că se trăgea și putea fi lovit, așa că nici un pilot nu risca să aterizeze. Altfel exista riscul să nu mai poată decola. A survolat zona, i-a aruncat și a plecat. Pilotul și-a îndeplinit misiunea, ne-a lăsat ,,coletele”. Nouă ni se spusese că erau două containere, aici a fost confuzia. Dimineața, când am primit telefon, militarul, care abia avea putere să vorbească, de speriat ce era, ne-a spus: „Ei sunt”. Ne-am deplasat imediat în câmp, împreună cu comandantul și cu toată conducerea, și i-am văzut, ea – cu capul spart, el – îmbrăcat în haina lui de blană, cu ceasul la mână. Îmi amintesc toate aceste amănunte, pentru că apoi s-a vehiculat că i-au dispărut ceasul de la mână, haina de blană, dar nu este adevărat, le avea pe toate, cum i-au arătat în film, așa era și în realitate. S-a dat telefon imediat și au venit generalul Victor Atanasie Stănculescu împreună cu Gelu Voican Voiculescu, cu o salvare militară, au luat cadavrele și au plecat. Astfel s-a petrecut acest moment cu Nicolae și Elena Ceaușescu. Vreau să mai adaug ceva. Vă spuneam că nimeni nu voia să-l însoțească pe maiorul Gheorghe Carp în acele momente. Am primit ordin să-l ducem pe Gelu Voican Voiculescu la televiziune. Trebuia să îl luăm de la Ministerul Apărării și să îl ducem la televiziune.

I: De la cine ați primit acest ordin?
L: De la generalul Nicolae Militaru, care era deja Ministrul Apărării. Și cine să plece? La fel, maiorul Gheorghe Carp m-a luat pe mine. Greu să intri în TAB (n.r. – Transportor Amfibiu Blindat) eu fiind mai corpolent, iar în TAB spațiu este foarte mic a trebuit să mă acomodez. Asta era seara, pe 24 decembrie. Ne așteptau la minister, știau că venim, l-am urcat pe Gelu Voican Voiculescu în TAB și am plecat la televiziune. Și cum am ajuns acolo am intrat pe poartă și am oprit. Trebuia să ajungem la etajul 11, unde erau toate dezbaterile. Cum ne-am dat jos din TAB, au început să tragă asupra noastră, de peste drum. Cine trăgea atunci în noi, de vizavi? Nici în ziua de astăzi nu pot să spun cu exactitate, dar cert este că imediat am fost pe burtă toți trei, eu, maiorul Gheorghe Carp și Gelu Voican Voiculescu. Ne-am băgat sub TAB imediat, și cu TAB-ul rulând ușor, am mers târâș, până la ușa de la intrarea în televiziune. Poate vă întrebați ce senzație am avut? Când auzeai gloanțele șuierând pe lângă tine, sau ricoșând în blindajul TAB-ului… Nu doresc nimănui să trăiască asemenea momente”.