Outlast 2 Review: mai arătos, dar nu neapărat mai bun

Primul Outlast a făcut parte din noul val al jocurilor horror, alături de titluri precum seria Amnesia sau SOMA, mișcare care a încercat să schimbe un pic perspectiva asupra acestui gen. Tensiunea era amplificată de faptul că personajul central nu putea riposta în fața potențialilor inamici, singurele posibilități de a supraviețui fiind furișarea sau fuga. Mai mult, îndrăznesc să afirm că Outlast a fost probabil cel mai bine echilibrat joc din acest nou val, abordarea noilor iterații ale unor serii faimoase (cum ar fi exemplul recent al lui Resident Evil 7) fiind, în mod clar, influențată de jocul celor de la Red Barrels.

În aceste condiții, este lesne de înțeles de ce studioul independent canadian Red Barrels (fondat de foști angajați de la Ubisoft și Electronic Arts) a optat pentru a realiza o continuare, intitulată, în mod natural, Outlast 2. În ciuda denumirii simpliste, care ar sugera o urmare pentru povestea din Outlast (și DLC-ul acestuia Whistleblower), Outlast 2 propune un nou fir narativ, aparent original. Există legături firave cu primul joc al seriei, însă chiar și jucătorii cu înclinații spre explorarea atentă a mediului înconjurător le pot rata ușor. Așadar, mai bine priviți Outlast 2 drept un joc în totalitate nou, cel puțin în ceea ce privește povestea sa.

De această dată vom avea ocazia să intrăm în pielea lui Blake Langermann, cameramanul (dar și soțul) jurnalistei de investigații Lynn Langermann, cei doi fiind implicați într-un caz ciudat dintr-o zonă obscură a deșertului Arizona. Evident, ceva nu merge bine, Blake trezindu-se separat de Lynn, fiind astfel nevoit să-și petreacă restul jocului încercând să-și găsească nevasta.

Spre deosebire însă de primul titlu al seriei, acțiunea din Outlast 2 are loc pe două planuri, desfășurarea evenimentelor aducându-i aminte lui Blake de experiențe traumatizante pe care le-a trăit în copilărie. Astfel, amintirile se confundă cu realitatea curentă, granița dintre flashback-uri și ororile prin care Blake trece pentru a-și reîntâlni nevasta devenind din ce în ce mai firavă pe măsură ce avansezi în cadrul jocului. Deznodământul s-ar putea să nu ofere explicațiile dorite, însă, personal, îl consider foarte potrivit pentru genul de dramă prin care trece eroul din Outlast 2.

Problemele lui Outlast 2 nu se trag însă de la partea sa narativă, ci de la modul în care este structurată experiența de joc. Aminteam mai devreme că Outlast s-a dovedit a fi foarte echilibrat, dozând bine momentele de tensiune, clipele de respiro, puzzle-urile sau întâlnirile cu personaje mai mult sau mai puțin binevoitoare. Deși Outlast 2 merge pe aceeași formulă de bază, în care camera video purtată de personajul principal joacă un rol deosebit de important (modul de vizualizare night vision este vital pentru navigarea mediului de joc extrem de întunecat), experiența propusă de acest sequel este una pe care, personal, o consider mult mai „cinematică”.

Cu alte cuvinte, desfășurarea jocului este întreruptă în destule momente de secvențe cinematice, de dialoguri câteodată inutile, chiar și modul în care Blake documentează indiciile cu ajutorul camerei sale de filmat fiind inutil de lungi. Dacă în primul joc operațiunea aceasta era automată atunci când aveai cameră îndreptată către un element relevant pentru poveste, în Outlast 2 eroul se apucă sa filmeze câteva secunde bune, păstrând filmarea în arhiva personală, de unde ești nevoit să o vizionezi încă o dată pentru a asculta câteva dintre concluziile suplimentare trase de Blake. Apar astfel momente moarte, care reușesc să te deconecteze de la atmosfera apăsătoare a jocului.

Experiența mai cinematică a jocului este accentuată și de rolul mult diminuat al puzzle-urilor din acest joc. Acestea trec în plan secundar, cedând locul în lumina reflectoarelor întâlnirilor cu tot felul de inamici dezaxați, care, de cele mai multe ori, se transformă în niște banale secvențe de urmărire. Pe scurt, tot ceea ce trebuie să faci este să fugi, cât mai repede, pe traseul prestabilit de producători, pentru a scăpa de amenințare și a pentru a progresa în joc. Și aici, probabil cel mai mare păcat al lui Outlast 2 este că, în mare, folosește doar un „remix” al mecanicilor de joc (oarecum limitate) din primul titlu.

Cu alte cuvinte, nu prea te mai sperii atunci când ai deja o idee despre cum va decurge puzzle-ul X sau întâlnirea cu personajul Y, urmate de inevitabila secvență de urmărire. Având în vedere legăturile mai mult decât firave cu povestea din primul joc al seriei, cred că ieșiți mult mai câștigați dacă jucați Outlast 2 înaintea acestuia. Veți avea parte de o experiență mult mai „proaspătă”, tensiunea nefiind deloc diminuată din cauza eventualelor momenente de tip „deja vu”.

Totuși, în ceea ce privește prezentarea grafică, Outlast 2 este net superior predecesorului său, chiar dacă Red Barrels a ales să folosească aceeași tehnologie bazată pe Unreal Engine 3. Avem parte de unele dintre cele mai reușite efecte de iluminare volumetrică pe care le-am văzut în jocuri, cu senzația că aproape poți „simți” densitatea razelor de lumină. De asemenea, calitatea shaderelor folosite este demnă de invidiat, unele locații din Outlast 2 oferind iluzia fotorealismului. Mai mult, aspectul grafic este susținut și de un framerate de 60 de cadre pe secundă, chiar și în variantele pentru console ale jocului. Lucrurile stau de la bine în sus și în ceea ce privește partea sonoră, capitol la care și primul Outlast excela.

În concluzie, dacă nu ați jucat primul titlu al seriei, dar vă plac experiențele horror, nu ar trebui să ratați Outlast 2. Grafica, atmosfera și, într-o anumită măsură, povestea ar trebui să suplinească eventualele momente de frustrare, cauzate de acomodarea la mecanicile de joc ale seriei. Dacă ați trecut însă prin primul Outlast, există toate șansele să considerați această continuare drept doar un nou „skin” al aceluiași joc, mult mai arătos, însă și ceva mai superficial.