de Andru Nenciu
Bitumul încins din Drăgășani ascunde și pașii lui. Transpira abundent. Pe un soare cu dinți sau sub un cer plumburiu. Cu talpa tocită sau cu genunchii juliți. Și cu un vagon de ambiție în spate. Curiozitatea? Nu-l părăsea vreodată. Anticipa că dis-de-dimineață la ușă nu-i va bate vreo invitație la ceai. Nici vorbă! Știa că o minge trântită în vizor urma să-i anunțe un nou meci. Adiță. Sau Adrian Alexandru-Păun (19 ani) e plecat din Drăgășaniul de suflet de ani și ani.
E fotbalist la CFR Cluj. Și a crescut sub glasul poruncitor al unor vedete din Gruia. Cam toate care vă trec prin minte. Azi el face parte din lotul naționalei lui Iordănescu. Și n-ar da asta nici pentru un antrenament cu jumătate de Messi, un sfert de Ronaldo și încă un sfert de Neymar. De câte ori revine acasă, la Drăgășani, nu uită. Nu uită de unde a plecat. Și nici să-și invite prietenii pentru care fotbalul a rămas doar într-un album cu amintiri… undeva. Undeva, la un film. Undeva, la un ceai.
„Să știi că fotbalul l-am început dintr-o joacă, în fața blocului, cu niște prieteni mai mari ca mine, acasă, în Drăgășani. Ei erau deja la fotbal, într-un cadru profesionist, eu aveam doar șase ani”, demarează Păun. Fețele tuturor erau radioase nevoie mare. Unii erau înalți și zvelți, alții de statură medie. Dar toți aveau nevoie de agitație. De mișcare. „Să zicem că nu eram niște puști șturlubatici. Dar era frumos prin fața blocului. Câțiva dintre ei tot trăgeau de mine să mă înscriu la fotbal și, până la urmă, m-am dus la un antrenament”, spune cu o voce apăsată. Biletele de favoare erau oferite de antrenori. La acel timp. Biletul de voie devenea însă trofeul la care râvnea oră de oră. „Mamei mele, Ileana, nu prea i-a priit, dar până la urmă m-a lăsat. Și-a zis în minte… „Îl las să-și facă nebunia. I-o trece”. Nu credea că mă va prinde atât de tare”.
Pasiunea pentru minge nu a dispărut ca un abur fragil. Și, treptat, covoarele din casă au început să se tocească. Prins într-un vârtej magic, micul Adrian își ridica succesiv nivelul de energie. „Să nu crezi că eram un tip agresiv. Dar, da! Dărâmam tot. Bibelouri! Un raft de cărți! O vază cu trandafiri. Una cu lalele. Și Una goală! Tot ce era prin sufragerie. Pe bibliotecă. Și lustra am ciobit-o. Cu creștetul capului!”. Patina timpului și-a pus amprenta pe sufrageria din Drăgășani, iar lustra ciobită cândva e păstrată și-acum într-un dulap al casei. „Mă mai uit din când în când la ea. Să-mi aduc aminte ce năzbâtii mai făceam”, mai desenează actualul mijlocaș al CFR-ului o imagine plină de dinamism.
Fotbalul i-a oferit lui Adrian totul. A muncit cu înverșunare zi de zi și, cu o mină îngândurată și cu părul răvășit, obișnuia să-i povestească la final mamei tot filmul zilei de… luni până duminică. Îi spunea doar mamei. Pentru că…
Atunci când ochii săi au dobândit memorie, viața i-a anulat fără recurs destinul părintelui său. „Tata a murit când eu aveam doar patru ani. A suferit un accident vascular. Și acum imaginile cu el mi se derulează de multe ori în minte cu încetinitorul. Uneori sunt clare, luminoase, alteori sunt în ceață și încerc să mai deslușesc ceva”. Cu ochii minții susține că-și vede părintele și după partidele pe care le încheie. Înfrângeri, egaluri sau victorii. „Sunt sigur de lucrul ăsta: că tatăl meu și-ar fi dorit să mă fac fotbalist. Mama îmi mai povestea că și el mai juca fotbal”, spune cu o voce gravă Adiță Păun. Dar cel mai mare pas înainte l-a făcut când… Aflați din dialogul de mai jos.
Și cum ai plecat din Drăgășani? De la Drăgășani la Cluj am plecat datorită domnului Răzvan Zamfir (n.r. – fost oficial la CFR în perioada în care ardelenii au luat trei tiluri, actual oficial al grupării italiene Bari). Dânsul m-a monitorizat de când eram mic.
A fost ușoară adaptarea la Cluj? La Cluj m-am adaptat ușor datorită oamenilor și colegilor. Deși mă aflam departe de casă, m-am acomodat și datorită fratelui meu care a fost mereu alături de mine. Iar la 15 ani, când am fost luat în primul cantonament, am realizat că trăiesc cea mai frumoasă perioadă a vieții. Stăteam alătiuri de jucători precum Cadu, Maftei, Panin, Nuno Claro sau Hora, iar un vis devenea deja realitate.
Ai făcut toți pașii firești, ai urcat la prima echipă, ai devenit titular, iar acum ești la națională. Cum ai primit vestea convocării la prima reprezentativă pentru turneul din Turcia? Să știi că nu mi-am dat seama până acum dacă este un vis sau realitate. M-a sunat un prieten care văzuse pe un site lotul convocat de Iordănescu și nu mi-a venit să cred când mi-a zis prima dată. Mi-am zis „Wow! Chiar despre mine o fi vorba!”. Orice selecție contează pentru experiența mea și pentru psihicul meu.
Aș vrea să te întreb în ce etapă a carierei crezi că te situezi acum? Sunt la început, mai am mult de lucrat, sunt chiar la început. Cred că stau bine la capitolul tehnică, la capitolul viteză, dar mai am de lucrat pentru forță și la partea tactică. Nu stau bine uneori în teren, când trebuie să fac pressing.
Ai o problemă când faci jocul defensiv? E o responsabilitate mare in jocul defensiv si imi place nu-mi place trebuie sa il fac.
Tu ești un jucător de profil ofensiv… Da, da! Pot juca și mijlocaș stânga, dar și atacant! Lovesc mingea cu ambele picioare, dar mai ales cu piciorul drept.
Puțini fotbaliști susțin că au crescut în fotbal fără să urmărească o vedetă a lumii. Cât de mult sau cine te-a inspirat pe tine? M-a inspirat mereu ucraineanul Șevcenko, l-am admirat pentru felul său de a fi pe teren, dar și din afara terenului. Iar ca să-ți dau un exemplu din România… Mutu! Mutu mi-a plăcut și încă îmi place. Cred că va rămâne și la Târgu Mureș același jucător determinant pe care îl cunoaștem cu toții.
„Ricardo Cadu a fost un jucător foarte important pentru CFR (n.r. – fotbalistul străin cu cele mai multe meciuri în Liga 1) și cred că a dat greutate întregului fotbal românesc” Adrian Păun
Adiță Păun e un adolescent obișnuit. Are o relație strânsă cu telefonul, își încordează privirea la orice meci de fotbal și recunoaște că are un viciu. Bea primul pahar cu rapiditate. Și mai bea unul. ” De Coca Cola este vorba. Este unicul meu viciu. Am încercat să mă las, dar nu am reușit până acum. Ușor-ușor, cine știe…”, își face curaj Adiță.
În dressing nu are așezate ghetele de fotbal precum vedetele din NBA care fac paradă cu casele lor la MTV Cribs, dar spune că deține o colecție vastă. „Am multe ghete care sunt rupte și le țin ca amintire. Dar cele cu care joc și sunt bune în acest moment sunt doar trei perechi. Să știi că am mai dat și cadou”. Iar când vine vorba despre cadouri, Păun se așează confortabil într-un fotoliu și își prepară niște floricele. Nu cele pentru meciul următor. „Timpul liber mi-l petrec și la cinema, sunt un mare fan al filmelor, mă relaxează. Sau le văd acasă. Ultimul vizionat e de The Revenant și sper ca Leonardo Di Caprio să ia Oscarul pentru cel mai bun actor în rol principal (n.r. – gala premiilor Oscar va avea loc pe 28 februarie). Eu aș vrea să am un rol principal în propriul meu film, pentru ca toată lumea să-mi cunoască etapele vieții!”
Până să deții acel rol principal, tu ai fost protagonistul unei faze… să-i spunem dulci prin felul în care v-au mers vouă, celor de la CFR, pasele. Dar poate fi percepută și amară după finalul ei. La partida Dinamo – CFR 0-2, Cosmin Matei a scuipat spre tine la capătul unei faze în care el a devenit ad-hoc „măgăruș”, gazdele fiind în inferioritate numerică. V-ați dorit ca el să ajungă în acea postură? Nu, nici vorbă. Îți dai seama că nu ne-am dorit așa ceva, dar așa a curs jocul. Ei s-au enervat pentru că noi pasam la trecerea timpului, pentru a ne conserva avantajul, și ei nu reușeau să ne ia mingea. A fost un șir de pase în triunghi și e puțin iritant pentru un adversar când nu reușește să atingă mingea.
Câte „duble” ții pe picior? Când eram mic făceam lucrul ăsta des, acum fac foarte multe.
Pe cap câte ții? Pe cap mai puține.
Care e cel mai mare număr de adversari driblați? Cred că trei…. dacă nu ma înșel.
Ai avut momente în care ai simțit că nu mai poți? Că vrei să ieși de pe teren sau vrei schimbarea? Am avut și momente când nu mai puteam fizic. Dar cele mai grele momente sunt acelea când ești condus cu trei goluri diferență, mai e puțin timp de jucat și iti dorești să se termine cât mai repede chinul.
Din informațiile pe care le deții sau ți-au fost furnizate de conducători sau de alți colegi, crezi că vă veți recupera punctele? Da, cred că le vom lua înapoi la finalul campionatului.
Ce te face fericit? Fotbalul, familia și prietenii. Și viața mea pe care o am, sunt un om foarte fericit!
Dormi vreodată? Ha, ha! Îmi place foarte mult să dorm. Da, da! Ai auzit bine, să dorm! Înainte de meciuri dorm mult, dar după… mi-e mai greu. Doar vreo 4-5 ore pe noapte.
Adiță Păun crede că va alerga mult timp maratonul în culorile CFR. Nu se vede deocamdată dus de vântul carierei în altă parte și nici nu se vede teleportat pe un alt teren. „Eu pentru fotbal trăiesc și nu mă gândesc deocamdată să plec nicăieri, indiferent de propunere. Iar dacă voi pleca vreodată de la CFR, mă voi transfera doar afară!”, spune el meditativ.
Cândva nu-i trecea prin minte că va ajunge în Liga 1 și apoi la echipa națională. A atins cele mai înalte culmi ale creației pe terenul de fotbal, dar nu uită niciodată să le spună, cu o voce catifelată, o vorbă bună prietenilor din Drăgășani. Pentru că în fotbal, și în sport, în general, e vorba și de prietenie. Încheierea îi aparține lui Adiță Păun.
„Întotdeauna când merg acasă, în Drăgășani, revăd locurile unde jucam fotbal și îmi aduc aminte cu mare plăcere de zilele în care băteam mingea și 10 ore pe zi luând pauze scurte pentru a bea apă, a mânca ceva și, bineînțeles, să nu uităm de certurile copilăriei. Și mai ales la fotbal unde niciodată nu îmi plăcea să pierd, iar de multe ori ieșea scandal din cauza acestei atitudini pe care o aveam și pe care o stăpânesc și în ziua de azi.
Acasă toți ma felicită și sunt mândri cu mine. Dar și eu le mulțumesc că „m-au ajutat!”. Și că nu mă lăsau să stau în casă și mă scoteau afară la fotbal. Și le mulțumesc ca fac parte din viața mea. Întotdeuana mă cheamă la un fotbal, doar că de data asta nu pe străzi. Ci pe un teren normal. Normal, nu pe locurile pe care le consideram noi fiind niște stadioane și îți spun cu mâna pe inimă că acele locuri erau considerate de noi mai presus de orice stadion ultra modern atât timp cât am fi făcut orice pentru a avea unde să batem mingea. Contrar vecinilor cu mașini și cu copii mici care întotdeauna ne certau. Dar puțin ne păsa! Pentru că noi continuam cu pasiunea noastră cea mai de preț: fotbalul”.
Care e cea mai bună extremă dreapta a lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER