Opinie | „Scandalul imnului”, între OBLIGATIVITATE și LIBERUL ARBITRU

După ce a trecut valul de naționalism ofensat, în urma așa-zisului „Scandal al imnului național”, iscat de o adresă semnată de ministrul tineretului și sportului, Elisabeta Lipă, cred că putem să privim un pic mai așezați acest subiect atât de delicat.

Instigați de câțiva băieți care au înțeles ce au vrut ei (sau ce au vrut alții!), oamenii s-au aruncat și au sfâșiat-o pe fosta mare canotoare, acuzând-o că vrea să „interzică imnul național” în contextul atât de delicat al atitudinii ostile arătate de publicul din zona „Harcov” față de tot ce înseamnă românism. Cu riscul de a-i înfuria din nou pe naționaliștii convinși sau de ocazie, consider că în fond intenția Elisabetei Lipă nu a fost rea, ci doar neexplicată pe deplin. Bine, nici nu s-a dorit disecarea ei; e mai ușor să judeci la suprafață, populist.

În primul rând, adresa din 13 ianuarie 2016 a MTS, semnată de Lipă, nu interzice imnului național, ci doar arată situațiile când e obligatorie intonarea sa, plus amenzile prevăzute pentru cei care nu respectă caracterul impus al legii. Deci, nicio interdicție. Legea nu este limitativă, așa că imnul poate fi cântat, intonat, îngânat sau murmurat de oricine, cu orice ocazie, fără riscul de a păți ceva. Ar mai fi în discuție textul de pe pagina personală de facebook a ministrului, dar trebuie făcută o distincție între o interpretare personală și o poziție oficială, susținută de acte.

Esența acestei controverse este legată de un singur cuvânt: OBLIGATIVITATE. Și subliniez acest lucru. Federația Română de Baschet este singura care și-a trecut în regulament obligativitatea intonării imnului național, prevăzând amenzi drastice pentru cei care nu-i respectă cerința. Bun, vor spune patrioții, și ce-i rău cu asta? Ce e rău să se cânte imnul național într-o sală de sport, la un meci din campionatul intern? Păi nu e rău, doar că lucrul acesta ar trebuie să țină de o decizie voluntară a celor implicați în acel meci. Ei trebuie să-și dorească acest lucru, să simtă ceva pentru imnul național, să-l respecte, să-l cânte, nu să-l huiduie și să-i întoarcă spatele atunci când se intonează.

Ce factor educativ are intonarea imnului în fața unor tribune pline de babuini, care țopăie în timpul solemnității (și nu mă refer neapărat la Sf. Gheorghe!) sau în fața unor scaune goale, cum se întâmplă în ultimul timp la meciurile echipei de baschet Dinamo, care joacă fără spectatori? Vă dați seama ce înflăcărați devin cei 20 de sârbi, americani și alți străini de pe parchet, că atâția sunt la baschet, pe lângă cei 3-4 români din ambele echipe, când aud „Deșteaptă-te, române!”?  Sunt și locuri speciale, cum există în Ardeal, dar acolo trăirea vine din interior, dintr-un spirit înălțător, transmis din generație în generație. E voința lor, nu o OBLIGATIVITATE impusă prin lege.

Oreste Teodorescu spunea marți în studioul Realității TV că imnul național are aceeași valoare de simbol ca o rugăciune. Așa cum Tatăl Nostru ne apropie de Iisus Cristos, tot așa imnul național ne leagă de strămoșii care și-au dat viața pentru libertatea noastră. O parabolă sublimă, însă cum ar fi dacă federația română de baschet ar veni mâine și ar impune OBLIGATORIU ca toate meciurile din campionatul intern să înceapă cu Tatăl Nostru? De ce ar fi rău? Cine are ceva împotriva religiei, a Mântuitorului? Să vedeți atunci reacții pro și contra.

Revenind la imnul național, în simțirea lui trebuie să intervină liberul arbitru, libertatea care stă în interiorul fiecăruia de a lua decizii, dincolo de dogme și de legi. Oamenii din țara aceasta au fost forțați prea mulți ani să gândească într-un fel sau altul, sub spectrul OBLIGATIVITĂ‚ȚII. Nu faci ce ți se spune, ia tu una peste bot! Nu gândești cum spunem noi, ia tu o amendă! Nu mai merge așa, chiar dacă în discuție e imnul național. Există o singură lege care stabilește obligativitatea în acest caz, iar litera ei este clară.

Mai nou, s-a trimis în Parlament un proiect de amendare a legii astfel încât la toate etapele finale de campionat național, indiferent de vârstă, să se intoneze OBLIGATORIU imnul național. Bun, revenim la întrebarea unora: și ce-i rău în asta? Oameni buni, făceți-i pe copii să se atașeze de valorile naționale prin modele pozitive, prin empatie cu faptele marilor eroi ale neamului, prin frumusețile acestei țări minunate, prin protecție și dragoste, prin regăsirea lor în marile succese ale sportivilor români. Atunci vor iubi cu adevărat imnul național și îl vor cânta fără să-i oblige nimeni.

Apropo, ce faceți dacă într-un colț de țară nu există stație de sonorizare să pună imnul, îi obligați pe copii să aducă bani de acasă pentru a plăti amenda?